COLECȚIA ILUMINAREA PENTRU TOȚI

Această colecție va fi alcătuită din mai multe cărți. Câte? Nu aș putea să vă spun de acum…este abia începutul. Probabil câte vor trebui pentru a descrie toate metodele de abordare a aproape tuturor tipurilor de experiențe cu care ne întâlnim în viața de zi cu zi. Colecția va conține toate metodele practice și modul de aplicare a lor. Așa cum am scris și în prima carte (gratuită) pe care o puteți descărca de aici:

https://www.scribd.com/document/391725914/Prima-Carte-Creatia-Si-Metode-de-Detasare

nu trebuie să vă imaginați că veți avea de depus niște eforturi intense sau va trebui să practicați ritualuri complicate. Toate metodele se bazează pe contemplarea experiențelor și disecarea fiecărui amănunt al ei, pentru a vedea cât de reală este. Cu fiecare metodă vom descoperi atât ce observăm cu adevărat cât și pe observatorul permanent al tuturor experiențelor și al absenței lor.

Iluminarea înseamnă cunoașterea de Sine, iar acest Sine vi se va dezvălui odată cu aplicarea fiecărei metode. Prin ajungerea în mod repetat în perspectiva naturală (de observator neutru și independent), cunoașterea de Sine se va asimila din ce în ce mai profund, renunțând la atașamente și identificări false. Vă veți asuma identitatea reală, „ajungând” dincolo de vise, pe tărâmul „vieții fără de moarte”. Ce înseamnă asta? Veți descoperi singuri, dacă simțiți o dorință mai puternică decât oricare alta de a descoperi ce sunteți cu adevărat.

Așa cum v-am spus prima carte vă este oferită gratuit, pentru a vă familiariza cu „calea directă” către ființa voastră. Următoarele vor apărea tipărite, la anumite intervale de timp, în fumcție de tipurile de experiențe abordate și de profunzimea credințelor și convingerilor care le sunt atașate. În cazul în care doriți să ajungeți mai repede la Adevăr, contactați-mă pe următoarea adresă de e-mail:

non.dualitate@yahoo.ro

Încercați să citiți cartea cu o minte deschisă, într-un mediu liniștit. Dacă apar îndoieli sau nelămuriri, scrieți-mi la aceeași adresă de e-mail. Vă voi răspunde cât de repede voi putea sau nu vă voi răspunde deloc, dacă scopul mesajului este altul decât cunoașterea de Sine.

Lectură plăcută!

Reclame

FII LIBER! SCAPĂ DIN ROBIA MINȚII!

Ușor de spus, dar foarte greu de făcut prin metodele obișnuite. Dominația minții dispare de la sine dacă îți dai seama ce ești. În cazul ăsta liniștea se va simți din ce în ce mai des, fără să mai pară că depinde de vreun aspect lumesc, corporal sau mental.

De multe ori ni se pare că reușim să facem asta. Dar nu este decât o aparență, pentru că atunci când ne este lumea mai dragă și credem că suntem fericiți și liniștiți, apare ceva (orice: un cuvânt, un om antipatic, o situație critică, ceva ce doream de mult, etc.) care ne strică imediat confortul clipei. Oricât de mulți bani am avea, oricât de multe persoane atractive ar roi în jurul nostru, oricât de mult am călători, oricât de multe activități am face, oricât de renumiți sau de duri am fi, invariabil apare ceva care ne strică fericirea mult râvnită. Și de cele mai multe ori brusc, fără nicio înștiințare prealabilă. Ca și cum am cădea de pe terasa palatului de diamant în care stăteam până atunci.

Ne surprindem frământați de fel de fel de griji, probleme sau necazuri ipotetice viitoare, de cele mai multe ori fără ca nici măcar să existe în realitate. Numai că, fără să ne dăm seama de irealitatea lor, le cădem în plasă, lăsându-ne complet absorbiți de ele. Și atunci, oricât de sublimă ar fi fost fericirea noastră, dispare la fel de repede ca bruma sub razele soarelui.

De ce ne este atât de greu să ieșim de sub dominația minții? De ce nu o putem face după dorință? Pentru că dorința de a face asta este la același nivel cu gândurile de care încercăm să scăpăm. Iar acest lucru nu ne va aduce eliberarea și liniștea mult visate, ci tot o frământare. Dorința de a scăpa de gânduri nu va produce altceva decât un conflict mental. Adică niște gânduri care se luptă cu altele.

Mai mult, din cauza unor credințe greșite, încercăm să facem fel de fel de acțiuni sau ritualuri și să aplicăm fel de fel de practici fizice, pentru a obține mult dorita eliberare de agitația mentală. Este un consum inutil de energie și de timp. Niciodată o acțiune nu va elimina vreun gând, din simplul motiv că sunt la nivele diferite. Acțiunea este la nivel fizic, iar gândul la nivel mental. Pe lângă asta, gândul stă la baza acțiunii. Nu există acțiune fără gând. Astfel, ne dăm seama că nicio acțiune nu va putea să elimine vreodată vreun gând. Singurul lucru pe care îl poate face este să devieze temporar atenția de la gândul care ne frământă. Numai că orice acțiune are un sfărșit, iar odată cu el gândul reapare, de multe ori mult mai puternic decât înainte.

Atunci ce e de făcut? Cum putem ieși de sub dominația minții? Cum putem scăpa de influența fantasmelor ei și de nesfârșita căutare a ceva (avere, faimă, sex, activități care să mascheze anxietatea, etc.)?

Soluția cea mai eficientă este de a ne da seama ce suntem în realitate, de a ne cunoaștere pe noi înșine. Mai mult ca sigur că instantaneu v-a trecut prin minte o întrebare de felul: „Cum adică „Ce suntem”? Nu suntem persoanele care considerăm că suntem? Ce, am putea fi altceva?” Sunt niște întrebări justificate și normale. Dar, ce ar fi dacă nu am fi nimic din ceea ce ne consideram a fi? Ce ar fi dacă nu am avea nicio legătură cu corpul cu care ne identificam până acum? Ce ar fi dacă nu am fi niciunul dintre personajele filmelor mentale pe care le conștientizăm aproape mereu? Cunoașterea de sine este cea mai eficientă metodă de a ne elibera de sub robia minții, dar nu este foarte ușor de acceptat și de asimilat. O minte nepregătită va respinge permanent adevărata noastră identitate și va deveni și mai agitată și mai apăsătoare. Pentru ca mintea să fie pregătită, trebuie multă hotărâre și detașare.

Să zicem că hotărâre ar fi. Dar detașarea? Cam greu de obținut în zilele noastre, nu-i așa? Este foarte greu să ne detașăm de atașamente sub avalanșa de informații care au un scop bine definit: de a ne accentua atât poftele și dorințele, cât și fricile. Și, fără detașare, oricât de evident ar fi adevărul din spatele atașamentelor noastre – al aparențelor lumești – nu va fi remarcat.

În acest context Shri Atmananda a readus în actualitate niște învățături mai vechi ale Vedanta, care au fost mult timp ignorate de către majoritatea îndrumătorilor vedantini. Motivul? Că pun prea mult accent pe minte și pe simțuri, pe care le considerau iluzii. Numai că uitau că chiar aceste iluzii erau cele care ne înrobeau și ne răpeau liniștea.

Ce ne spune Atmananda? Că orice simț apare odată cu obiectul lui și că nici simțul și nici obiectul lui nu există dacă nu sunt conștientizate sau observate. O constatare simplă și de bun simț!

Cum ne poate ajuta această constatare să ne dăm seama de adevărata noastră identitate? Aplicând acest raționament asupra tuturor aspectelor experiențelor obișnuite pe care le trăim. Astfel a apărut programul „52 de pași până la iluminare”. Amănunte puteți găsi aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

DESPRE CREDINȚE, CONVINGERI ȘI IDENTITĂȚI

Pentru majoritatea dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Trăim bazându-ne pe aceste credințe și convingeri, considerând că sunt normale și le considerăm criterii pentru a-i judeca pe ceilalți. Aproape niciodată nu ne întrebăm dacă sunt corecte sau nu. Ca să nu mai vorbim câți le cercetează cu atenție pentru a vedea ce sunt. Mulți dintre noi suntem atât de atașați de credințele și convingerile noastre, încât ne identificăm cu ele, considerându-le fundamentale pentru persoana care ne considerăm că suntem. Astfel, prin identificarea cu credințele religioase, ne considerăm creștini, musulmani, budiști, etc. Prin identificarea cu credința că suntem corpul, ne considerăm frumoși, urâți, grași slabi, etc. Prin identificarea cu credința că suntem personajul principal din filmele mentale, ne considerăm buni, răi, deștepți, superiori, cei care controlează totul, etc.

Asta ne arată că persoanele care ne considerăm că suntem depind în foarte mare măsură, dacă nu complet, de aceste credințe și convingeri. Și ce denotă această observație? Chiar dacă ni se pare că nu este așa, această constatare simplă ne arată că suntem dependenți. Depindem de credințele și de convingerile noastre, dar și de persoana cu care ne identificăm și de nevoile, dorințele, poftele și obsesiile ei.

La prima vedere nevoile, poftele, dorințele și credințele și convingerile din care derivă sunt niște lucruri considerate normale, pe care le credem reale. Ținem cont de ele pentru a ne trăi viețile și a relaționa cu ceilalți. Fără să devină prea intense și să provoace probleme, sunt considerate niște lucruri normale pentru cei mai mulți dintre noi. Culmea este că cei care nu iau în seamă poftele, dorințele, plăcerile și credințele sunt considerați ciudați, dacă nu chiar anormali sau nebuni. Dar tot ciudați sau nebuni sunt considerați și cei care urmăresc cu frenezie să-și satisfacă poftele, plăcerile sau dorințele, precum și cei care sunt atât de obsedați de credințele și convingerile lor, încât devin periculoși. Atunci cine este nebun și cine normal? Nu cumva sunt simple etichetări bazate pe niște criterii relative greșite?

Ce sunt toate chestiile astea de care credem că depindem pentru a exista, supraviețui și trăi? V-ați pus vreodată întrebarea ce este o credință sau o convingere? Sau o poftă sau o obsesie? V-ați gândit vreodată dacă sunt reale? Ce sunt toate lucrurile astea de care suntem dependenți?

Să începem cu credința. De exemplu cu credința „creștinismul este singura religie adevărată”. Ce este „creștinismul” în realitate? Un cuvânt, o înșiruire de semne recunoscute fiecare în parte și legate de minte într-un lucru inteligibil: cuvântul. Creștinismul este un simplu concept, adică un gând și așa sunt toate celelalte cuvinte din afirmația de mai sus. Iar considerarea ei drept reală înseamnă credință, adică tot un gând. Asta ne demonstrează că credința este o simplă grămadă de gânduri. La fel este și convingerea și dorința și pofta și obsesia. Asta ne demonstrează că adevăratul nostru atașament este de gândire.

Dar ce putem spune despre persoana care se identifică cu aceste lucruri și este atașată de ele. Cât de reală este identitatea sa, dacă toate lucrurile cu care se identifică sunt simple gânduri? Și cât de stabilă este ea? Identificarea cu gândul este la fel de stabilă și de reală ca și gândul. Și gândul este real? Este stabil? Nu prea, nu-i așa? Dacă nu credeți, încercați să mențineți un gând mai mult de câteva secunde și să-l concretizați la fel cum o faceți cu un lucru obișnuit, pentru a vă convinge că este real. Adică, atingeți-l priviți-l, ascultați-l, gustați-l și mirosiți-l. Puteți să simțiți astfel un gând? Dacă nu, de ce îl considerați real?

Nu numai că suntem atașati de niște holograme sau fantome, dar și identitățile noastre sunt la fel de fantomatice, atâta timp cât ne identificăm și ne atașăm de ele. Asta ne arată că viețile ne sunt influențate de o criză profundă de identitate, fără să fim conștienți de ea.

Acum îmi dau seama că nu am fost niciodată persoana cu care m-am identificat în diferite situații. Nu sunt nici păcătos, nici virtuos; nici creștin, nici musulman; nici deștept, nici prost; nici gras, nici slab; nici rău, nici bun; nici iubitor, nici respingător; nici cult, nici analfabet; nici bogat, nici sărac, nici înalt, nici scund, nici iluminat, nici neiluminat. Nu sunt nici măcar numele cu care mă identific când mă prezint sau sunt strigat. Dacă nu sunt niciuna dintre aceste caracteristici sau etichetări mentale, ce sunt? Foarte ușor de răspuns, dar foarte greu de acceptat.

De obicei, considerăm că suntem aceeași persoană tot timpul, dar nu este nevoie de o cercetare prea atentă pentru a ne da seama că ne înșelăm. Identificările sunt numeroase, nu doar în decursul vieții, ci chiar de-a lungul unei zile. Când vorbesc cu copiii mei, adopt identitatea de părinte. Când vorbesc cu părinții mei o adopt pe cea de copil. Când vorbesc cu șeful o adopt pe cea de subaltern, iar când vorbesc cu subalternii o adopt pe cea de șef. Când mă refer la credință, mă consider un creștin, iar când mă gândesc la păcat mă consider un păcătos. Când vorbesc cu ceilalți despre ceva cunoscut, mă consider un cunoscător, iar când ceilalți îmi vorbesc despre ceva necunoscut, mă consider un necunoscător.

Identitatea mea se schimbă în funcție de conjunctură, de relație, de apreciere sau respingere, de credință, de evenimente, de amintiri, de speranțe, de asocieri și de multe alte lucruri, inutil de a le mai înșira aici. Și aceste identificări nu se opresc doar la cele din starea de veghe, pe care o considerăm viața reală. Ele apar și în somnul cu vise, unde pot fi mult mai numeroase decât cele din starea de veghe. Contraziceți-mă dacă vreți, spunându-mi că tot ce apare în vie este iluzie! Vă aduc aminte, că atunci când suntem în vis, el este la fel de real ca și viața obișnuită.

Singura stare în care nu îmi aduc aminte de nimic, nici de identificare, nici de atașament, nici de dorință și nici de frică este somnul profund. Este starea despre care nu pot să spun nimic. Singurul lucru pe care pot să-l spun despre ea este că nu am avut senzația că am dispărut în timpul ei. Despre somnul profund pot spune că nu există nimic, dar știu sigur că eu exist. Cum? Nu îmi dau seama, dar la trezire pot afirma că nu am dispărut odată cu celelalte lucruri. Și sunt sigur de asta, pentru că altfel nu aș fi putut afirma că nu a fost nimic de observat.

Ce legătură are somnul profund sau visul cu identificările și atașamentele ? Una foarte clară. În somnul profund nu există identități, atașamente sau obiectele lor. Iar în vis ele se manifestă, ca și în starea de veghe, doar că nu toate atașamentele și identitățile se perpetuează de la un vis la altul. Doar cele mai importante. Identitățile de făptuitor, simțitor, gânditor și beneficiar apar atât în vis, cât și în starea de veghe.

Chiar și aceste identități sunt generale. Cele specifice se pot exprima în felul următor:

– pentru făptuitor: „gătesc”, „scriu”, „conduc”, „lucrez”, „stau”, „meditez”, etc.;

– pentru simțitor: „mă doare”, „văd”, „pipăi”, „nu pot mirosi”, „nu văd bine”, etc.;

– pentru gânditor: „calculez”, „îmi imaginez”, „am hotărât”, „analizez”, „nu pot accepta”, „nu va ieși nimic bun din asta”, „am uitat”, etc.;

– pentru beneficiar: „sunt mulțumit”, „savurez”, „nu îmi place”, „sunt dezolat”, etc.

Aceste identități sunt specifice diverselor experiențe și nu se mențin. Ele se schimbă așa cum un actor își schimbă rolurile de la un film la altul. Sunt ca niște măști care se aplică peste aceeași presupusă persoană în funcție de modul în care mintea interpretează experiența.

Nici persoana nu este permanent aceeași. Persoana din momentul prezent se bazează pe filmele amintirilor evenimentelor trecute, iar ce va deveni pe imaginările situațiilor viitoare și a rezultatelor lor. Acestei persoane într-o continuă schimbare îi vom spune simplu „ego”. Este un fel de cameleon care se schimbă în funcție de conjunctură și situație. În unele cazuri este foarte greu de depistat, cum ar fi egoul „iluminat”, egoul „generos”, egoul „binevoitor” sau egoul „iubitor”. În astfel de cazuri este greu de depistat chiar și pentru ceilalți, darămite pentru cel dominat de un astfel de ego.

De obicei un astfel de ego, dacă este descoperit, ripostează brusc, încercând să-și apere invizibilitatea, putând chiar să devină agresiv sau să se închidă în el apăsat de deprimare. Sunt diferite moduri de reacție la aceste demascări, dar toate demonstrează că reacționează condiționat, lucru identic cu dependența. Este tot o căutare, în acest caz de disimulare a unui ego demascat. De multe ori, odată descoperită, o astfel de identitate falsă se transformă în alta, care va rămâne invizibilă și se va consolida, până când va fi, la rândul ei descoperită. Apoi, iar se va schimba și tot așa.

Dacă nu ne dăm seama ce sunt aceste fantome, ele vor continua să se consolideze și să se schimbe, menținându-și influența asupra noastră. Există o mulțime de tehnici și metode de eliminare a egoului, dar ele nu rezolvă problema decât temporar. De la o eliminare la alta, egoul va deveni din ce în ce mai subtil și mai greu de descoperit. Cât despre eliminare…cine elimină pe cine? Această încercare de eliminare înseamnă că apare un alt ego – eliminatorul – care îl va elimina pe cel vechi. Aceste metode și practici nu depășesc nivelul minții, ceea ce face ca ele să nu fie mai mult decât niște jocuri mentale.

Pentru a își pierde din putere și a se dizolva de la sine, egoul trebuie descoperit, cercetat și acceptat așa cum este. Fără să ne mai poată influența va dispărea de la sine. Numai că această abordare este dincolo de nivelul mental și nu poate funcționa decât dacă ne asumăm identitatea reală, singura care se menține neschimbătoare. Mai bine zis, non-identitatea, pentru că nu îi este asociat nimic, nici corp, nici minte, nici persoană. Este ființa noastră reală, lipsită de orice caracteristică; este liniștea deplină, acceptarea necondiționată, existența perpetuă și observarea permanentă. De aceea îi vom spune perspectiva observatorului neutru.

Puteți afla cum să adoptați perspectiva observatorului neutru n cadrul programului „52 de pași până la iluminare”. Amănunte despre program găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Pentru lămuriri suplimentare puteți să-mi scrieți aici:

non.dualitate@yahoo.ro

 

 

DEPRE ADEVĂRATA NOASTRĂ IDENTITATE

Sunt puține problemele care au legătură cu noi înșine. Cea mai importantă este: „Ce sau cine sunt eu?”. Celelalte sunt: „Care este scopul existenței?”; “Ce este viața?” și „Ce este moartea și ce se întâmplă după ea?” Este dificil să obținem răspunsuri la toate, dar dacă descoperim răspunsul la: „Ce sunt eu?” celelalte se vor releva de la sine.

Trebuie să înțelegem natura ființei care se referă la ea însăși ca „eu”. Obișnuim să spunem: „mi-e foame”, „mi-e frig”, „stau”, „fac”, sau „vorbesc”. În aceste exemple, aceleași „eu” are roluri diferite. Corpul este cel care este înfometat, care simte frig, care stă, care face și care vorbește, ceea ce arată că ne identificăm cu corpurile noastre. Dar, ne identificăm și cu mintea, când spunem: „vreau”, “gândesc”, „îmi imaginez”, „mă îndoiesc”, pentru că mintea gândește și își amintește, își dorește și își imaginează și se îndoiește. Întrebarea: „Ce sunt eu?” arată că lăuntric știm că suntem mai mult decât mintea și corpul. Altfel, ce rost ar mai avea? Este evident că știm că nu suntem corpul și nici mintea, dar ne trăim viețile ca și cum am crede exact contrariul. Greșeala primordială este că posesia, adică mintea și corpul, este confundată cu identitatea posesorului. Această identificare greșită cu mințile și cu trupurile noastre este eroarea primordială.

Oricine poate observa că trupul unui om se schimbă permanent. Este corpul nou-nascutului, al copilului și al adolescentului; apoi ajunge la maturitate, trece prin vârsta mijlocie, îmbătrânește și moare. Dar identitatea posesorului corpului nu se schimbă. Este aceeași prin toate aceste schimbări. Și, aceeași identitate neschimbată este și în spatele minții care se schimbă în mod constant, trecând prin aceleași stări. Se poate observa cu ușurință că sinele nostru real, pe care îl considerăm „eu” când vorbim despre noi înșine, nu are nicio legătură cu trupurile și mințile noastre. Identificarea apare numai atunci când îi atribuim Sinelui, în mod greșit, acțiunile corpului și minții. În loc să spunem: „Mi-e foame” sau „gândesc”, ar fi mai potrivit să spunem: „Corpului meu îi este foame” sau „mintea mea gândește” Nu trebuie să vorbim astfel, dar ar trebui măcar să o gândim, pentru că astfel de gânduri ne-ar ajuta să oprim asocierea falsă a schimbărilor cu neschimbarea ființei noastre.

Prin suprapunerea ideii de trup și minte peste această entitate neschimbată, îi atribuim în mod greșit atributul schimbării. Ceva care se schimbă nu poate să observe schimbarea, pentru că observarea schimbării nu o poate face decât ceva neschimbător. Sinele real este acel „Eu” care observă schimbările corpului și minții.

Intuitiv știm că existența noastră nu este legată de persoanele cu care ne identificăm din greșeală. Iată câteva exemple care demonstrează asta: acceptăm moartea de dragul unei cauze sau a unei idei; ne riscăm corpul în lupta pentru o idee, etc. Asta ne arată că, în mod inconștient, știm că moartea nu ne influențează. Atunci când cineva se disociază de persoana sa, devine ceva superior. Astfel acceptă jocul cu moartea, care înseamnă dispariția corpului. Dacă am simți că moartea ar însemna pierderea definitivă a existenței, am mai risca? Pentru a evita suferința, oamenii acceptă ca creierul să le fie paralizat pentru moment de anestezice și medicamente, știind că nu vor înceta să existe. Ne culcăm și adormim, renunțând în mod deliberat la minte și la corp, iar dacă experiența de viață devine insuportabilă și nu mai întrevedem nici o altă scăpare, ne sinucidem. Această sinucidere se traduce simplu: evadare. Dar unde evadăm? Într-o altă stare, mai fericită, evident. Asta ne demonstrează că știm că existența noastră nu depinde de corp sau minte și că suntem dincolo de viață și de moarte. Doar că nu suntem conștienți de acest lucru.

În momentul acțiunii, gândirii sau bucuriei, nu există niciun făptuitor, gânditor sau beneficiar. Suntem una cu experiența. Ulterior spunem, „am făcut”, “m-am gândit” sau “m-am bucurat“. Când spunem sau gândim astea, acțiunea, gândirea sau bucuria nu mai sunt conștientizate, pentru că nu există decât un singur lucru la un moment dat. Ceea numim „eu“ este observarea pură, iar noi o personalizăm asociind-o cu un corp și o minte. Tot ce trebuie să facem pentru a fi în postura conștiinței este să ne separăm de acțiunile corpului și minții în loc să le revendicăm. Astfel vom fi în natura noastră adevărată. În viață obișnuită ne referim la noi înșine prin „eu“. Dar știm că „eu“ este doar un gând, care indică conștiința și putem corecta la interior falsa asociere a sinelui real cu corpul și mintea. Atunci când această discriminare este practicată în mod repetat, ne vom elibera treptat de falsa identificare cu corpul și mintea, ajungând din ce în ce mai des la liniștea perfectă a ființei noastre.

În afară de personalitatea iluzorie căreia i-o atribuim ființei noastre impersonale, considerăm că fericiriea și liniștea depind de obiecte și circumstanțe. Acest lucru creează atașamentul de dorință și aversiune, pentru că dacă identificăm fericirea sau nefericirea cu un lucru, căutăm permanent să obținem sau să evităm acest lucru și cele asemănătoare lui. Astfel, devine evident că pentru a scăpa de aceste atașamente, nu trebuie să renunțăm la dorință, ci la eliminarea identificării cu beneficiarul. Renunțarea la dorință nu este decât opusul dorinței. Și dorința, și aversiunea și renunțarea se referă la preferință, care nu ne scapă de identificarea falsă. Tot ce trebuie făcut este să inducem un gând de discriminare față de beneficiar, după fiecare sentiment de bucurie sau de neplăcere. Gândul trebuie să fie de felul: “Bucuria sau neplăcerea este a minții și nu a mea. Eu sunt dincolo de corp și minte”. Practicând des această dezidentificare, devine automată și, cu timpul, identificarea greșită va dispărea. Atunci vom realiza ce este adevărata fericire.

EXERCIȚIUL OGLINZII

În urma solicitării mai multor căutători ai adevărului vă presint unul dintre cele mai relevante exerciții ale programului „52 de pași până la iluminare”. Acest exercițiu constituie unul dintre cele mai eficiente pentru a ieși de sub dominația egoului și a elimina identitățile false. Mai multe amănunte despre program găsiți aici:  PROGRAMUL: „52 DE PAŞI PÂNĂ LA ILUMINARE”

Iată exercițiul:

Exercițiul oglinzii

Pentru simplificarea exprimării voi folosi un mod de adresare familiar (persoana a doua singular)

Așează-te în fața oglinzii astfel încât să poți vedea cât mai multe amănunte ale corpului reflectat și să o poți atinge ușor. Pe parcursul acestul exercițiu nu trebuie luate în considerare decât senzațiile vizuale, ignorând complet alte percepții, gânduri, imagini mentale, amintiri, etichetări sau interpretări automate și alte lucruri care nu fac parte din experiența vizuală.

Privește fața imaginii din oglindă câteva secunde. Închide ochii câteva secunde, apoi deschide-i și privește iarăși fața din oglindă. Nu lua în considerare decât experiența vizuală, ignorând gândirea, memoria sau imaginația. Ce cunoști direct în această experiență vizuală?. Niște culori, nu? În fond nu poți vedea altceva decât culori.

Vezi vreo față care să producă acestor culori? Chiar dacă ți pare că îți vezi fața, ce îți demonstrează că unele dintre culorile văzute reprezintă fața? De ce unele dintre culori sunt asociate cu fața și de ce altele nu? Ținând cont de ceea ce cunoști în mod direct, de unde știi că aparenta față din oglindă este fața ta? Când ți-ai văzut fața pentru a o compara cu cea din oglindă?

Acum, îndreaptă-ți privirea către reflectarea din oglindă a altor părți ale corpului; către umeri sau către abdomen. Ce vezi? Vezi vreun corp fizic independent de culorile percepute, care să le provoace? Dacă închizi ochii, toate culorile dispar, odată cu vederea. Când ai închis ochii, dispare și corpul cu care erau asociate culorile pe care le vedeai. Dar tu, cel care observi totul ai dispărut?  Nu ai dispărut, pentru că ești conștient si de lipsa culorilor și a vederii, așa cum ai fost conștient și de existența lor.

Acum, deschide ochii și privește reflecția din oglindă a diferitelor “părți ale corpului”. Observă cât de puternică este senzația că acele culori reprezintă corpul tău; chiar dacă ai înțeles că nu observi altceva decât un amalgam de culori, ceva îți spune în continuare că unele culori din cele văzute în oglindă ești tu, iar altele fundalul.

Ce anume provoacă convingerea profundă că aceste culori reprezintă corpul?  Și ce te face să fii convins că acest “corp” ești “tu”? Tu apari și dispari odată cu aceste culori pe care le consideri corpul cu care te identifici? Dacă ar fi așa, cine ar mai cunoaște această dispariție? Ai avut vreodată sentimentul că ai apărut și ai dispărut odată cu aceste culori? Sau, pur și simplu, le observi atunci când apar și dispar?

Acum, închide ochii şi imaginează-te pe tine.  Nu-i aşa că prima imagine care îţi apare în minte este imaginea pe care o vezi când te privești în oglindă? Cât de reală este această imagine despre tine însuţi?  Ţi-ai văzut vreodată faţa în mod direct? Reflectarea în oglindă sau în apă, privirea unei fotografii sau a unui film cu tine nu este cunoaștere directă; această cunoaştere, care se bazează pe ceva intermediar este indirectă şi implică intervenția minții. Revino la propria ta imagine despre tine însuţi şi elimină tot ce cunoști indirect. Elimină aprecierile, elimină recunoașterile, elimină localizările, elimină amintirile. Ce mai rămâne după ce ai eliminat toate aceste lucruri care nu apar în experiența vizuală? Ce mai poți spune despre tine? Nu poți spune decât că ești un fel de “om invizibil” nu-i aşa?  Adică un “eu” imposibil de văzut, de pipăit, de auzit, de mirosit și de gustat, dar care există permanent ca “observator” al experienţelor.

Dacă asta este realitatea, de ce continui să consideri că culorile din oglindă reprezintă un corp și de ce încă ești convins că acel corp ești tu? Odată cu vederea acelor culori este declanșat un proces mental, care este proiectat peste percepția pură. Acest proces este ulterior percepției pure, dar atât de rapid încât este foarte greu de observat. Se derulează atât de rapid, din cauza aplicării lui de atâtea milioane de ori, de-a lungul vieții de până acum.

Iată o sinteză a acestui proces. La fel ca toate celelalte presupuse obiecte materiale, corpul este văzut ca senzații luminoase sau culori.  Când „privești mâna”, vezi doar niște culori, pe care mintea le consideră diferite de alte culori, pe care le consideră un fel de fundal. Același lucru se întâmplă și atunci când îți privești picioarele sau abdomenul.  Din multitudinea de culori vizibile, aproape instantaneu mintea alege câteva, pe care le etichetează drept „tu”, „mâna ta”, “picioarele tale” sau “abdomenul tău”, după ce le asociază cu alte percepții și gânduri. Această imagine mentală este proiectată peste experiența vizuală, fiind creat corpul și persoana atașată lui.

Ceea ce vezi în oglindă, este chiar corpul tău? Ce te face să consideri unele culori o parte de tine și pe celelalte lucrurile care te înconjoară? Să “te” vezi în oglindă sau într-o fotografie este un mod indirect de a te identifica. Procesul constă tot în apariția unor culori, care sunt selectate de minte prin filtrul amintirilor altor asocieri trecute, ducând la convingerea că unele dintre ele sunt corpul tău. Este indirect, deoarece culorile din oglindă sau din fotografie nu sunt tu, ci o imagine mentală a ta proiectată peste niște culori. Tu exiști și dacă există o experiență vizuală și dacă există intervenție mentală și dacă totul a dispărut. Dacă nu crezi, închide ochii. Totul a dispărut, dar nu poți spune același lucru și despre tine. Tu continui să exiști în lipsa oricărui corp sau gând despre el. Această dispariție totală nu poate fi observată decât de cel care există când totul sa dispărut, iar acest observator permanent ești tu.

DESPRE REALITATE…UN PIC MAI ROMANȚAT

Aflătorul
de ANCA BUCUR
 
Viața pe sub pleoape
vine mai aproape
ca zisa realitate
derulată de-a valma
ritmic : zi-noapte, zi-noapte
Când vidul se revelează
nu ți-l pot da: poftim!
căci  parcugem calea spre interior,
de-a dreptul sau… ocolim
Ideile ce sar ca o maimuțică,
din creangă-n creangă
alimentează și strecoară
îndoiala: e real? chiar așa am simțit?
Aflăm adevărul de azi
doar prin simțire și experimentare
și-n liniștea absolută apare sinele,
în blânda revelare
Aflător
doar prin experiența proprie
dincolo de cuvinte,
cu mintea golită de gânduri-fantome,
idei și dorințe
a unei palide reprezentări
a bucuriei găsirii LUI în interiorul tău,
mereu
Aflu că templul cu un locuitor,
Atman-Sinele,
sunt chiar eu !

CE ÎNSEAMNĂ DOMINAȚIA MINȚII ȘI LA CE ABERAȚII CONDUCE?

„Voi sunteti intregi la cap?
Va propun un consult minim invaziv ori, cel putin, o evaluare psihiatrica.
Tampiti lumea. Inconstient sau constient.
Oleaca de decenta.
Apropo! Pentru a asterne frazele de mai sus(peste 6000 cuvinte) te-ai folosit(probabil) de minte, nu?…al naibii MINTE.
TU, autorule, cam ce varsta ai?…hmm?…cati plozi ai crescut?…cu toate maruntisurile…pachet de pranz, biscuiti? flori de 8 martie, De pampersi, medicamente nu mai pomensc…spitale, spagi, operatii, amigdale….
Cate rude de gradu’ 1 ai inmormantat?

Parsivi.
Sunteti mai periculosi decat fundamentalistii religiosi(asta-i alta discutie).
Ce-mi place cel mai mult la „voi”: iarna va repeziti in India, iar vara in muntii minunatei si Sfantei noastre tarisoare.
Tare as vrea sa va vad la „meditatie” in intervalul 15 nov-15apr la munte. In Romania.
Propun sa acceptati un minunat SICTIR. Uite asa, din partea unui biet ortodox(de PASTE si CRACIUN).”

Textul de mai sus a apărut ca solicitare pentru rubrica “comentarii”, dar la căt de relevant este, merită o postare pe prima pagină. Nu voi publica și adresa de email a celui care a solicitat inserarea lui la comentarii, pentru că ar însemna să facem haz de necaz, chestie care ne este specifică și care ne-a adus de multe ori în pragul disperării, fără să ne dăm seama cât de distructivă este.

La o citire superficială, cele scrise de respectivul nemulțumit ar trebui să constituie o atitudine critică și un mesaj de revoltă față de articolele de aici, pe care el le consideră lucruri care tâmpesc lumea. Poate fi considerat un punct de vedere și un drept al lui să se revolte, să-i judece și să-i înfiereze pe cei care consideră normale și chiar fundamentale lucrurile scrise aici.

Însă la o privire mai atentă ne dăm seama de suferința profundă a celui care a scris aceste cuvinte. Chiar dacă nu este urlată din toți rărunchii, ea răbufnește din fiecare cuvânt. Până și faptul că a ajuns pe acest site arată că respectivul caută ceva. Probabil că iluminare sau eliberare. Mai mult ca sigur că nu știe ce. De ce ar căuta ceva dacă ar fi mulțumit cu modul în care vede lumea?

Pentru că perspectiva din care privește lucrurile este perspectiva unei suferințe profunde. Credințele și convingerile pe baza căruia își trăiește viața sunt fundamentale pe suferință…pomenește de creșterea copiilor, considerând-o o corvoadă; consideră relațiile normale niște obligații; face din niște evenimente normale ale vieții niște tragedii. Cu toate astea, în mod inconștient, caută o cale de a scăpa de această capcană mentală în care a căzut fără să își dea seama. Așa că a dat peste articolele de aici. Numai că ego-ul, simțind că-l paște pericolul, s-a revoltat, răbufnind amenințător.

Nu numai că nu vede viața decât ca pe o suferință continuă, ci îi și condamnă pe cei care o văd altfel, considerându-i periculoși și etichetându-i în fel și chip. Asta arată cât de mult este dominat de minte și de atașamentele pentru credințele, convingerile și judecâțile ei. Probabil că această dominație l-a determinat să-i facă să sufere și pe cei din jurul său (măcar să fi fost doar în mod inconștient).

Pomenește de operații, amigdale scoase, spitale, etc. Străbunii noștri și chiar și noile descoperiri ale medicinei ne arată că orice suferință are la bază o influență mentală. Toate aceste suferințe ale copiilor (copilului) au la bază niște influențe mentale. Ele le-au fost provocate de niște conflicte mentale induse de mediul în care cresc și de convingerile și credințele celor care le sunt în apropiere. Cercetări recente arată că până și ADN-ul copiilor le poate fi influențat de sistemele de gândire în care trăiesc, inclusiv de cel al mamei când este însărcinată.

Fără să-și dea seama, face din viața lui și a celor din jur un chin, complăcându-se în respingeri, conflicte și judecăți. Pentru el oricine altcineva care nu corespunde tiparelor lui mentale și care nu se fălește cu problemele și suferințele lui și cele ale celor din jur trebuie respins și înfierat. Halal gândire! Ce mod dezastruos de a-ți trăi viața! Ce perspectivă sumbră asupra vieții poate inocula celor din jurul său, adică celor pe care pretinde că-i iubește! Decât o așa iubire, mai bine lipsă!

Pentru cei mai mulți dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Bietul om, care caută ceva fără să știe exact ce, este dominat de aceste convingeri. Aceste convingeri exprimate direct sau voalat activează și consolidează tendințele celor din jur de a acționa și de a reacționa la evenimente ca și cum ar fi amenințătoare sau distructive. Ăsta este motivul pentru care în situații deosebite oamenii reacționează ca o turmă programată să facă un anume lucru și să ignore absolut orice altceva.

De multe ori este de ajuns doar un cuvânt pentru a activa și a dezvolta o tendință latentă până atunci. Ăsta este motivul pentru care, în unele situații, oamenii s-au comportat cu semenii lor ca niște fiare, călcându-i în picioare și schingiundu-i pentru o idee, pentru o învățătură sau pentru o simplă vorbă care avea rostul de a-i ajuta să iasă din hăul fără fund al suferinței. Acest mod de a acționa ca hipnotizați conform unor credințe sau convingeri a dus la moartea prematură a multor oameni care ar fi putut să le arate celorlalți adevărul sau măcar un mod diferit de a aborda viața. Așa a fost linșat Iisus, Gandhi, Luther King și mulți alții care au încercat să le arate adevărul celorlalți și să-i facă să fie mai iubitori. Adică să-i învețe cum să accepte, pentru că iubirea înseamnă acceptare; simpla acceptare.

Lipsa de acceptare, chiar și a unei idei sau păreri înseamnă împotrivire sau conflict, iar ele nu prea denotă iubire. Etichetările sau categorisirile din textul trimis nu implică în niciun caz acceptare, ci condamnare și judecare. Ce dovadă de iubire cruntă este asta? Astfel de oameni îl condamnă pe cel care nu și-a crescut copiii în suferință, ci într-un mediu permisiv și lipsit de conflicte. Care, dacă nu a putut să le elimine complet durerile și suferințele, nu le-a amplificat prin operații și internări în spitale, ci prin acceptare și reechilibrare naturală.

Astfel de oameni îl condamnă pe cel care își crește copii în înțelegere, acceptare și optimism. Cei care nu consideră creșterea copiilor o corvoadă ci o plăcere normală a acestui vis trebuie înfierați, nu-i așa? Dacă unii nu sunt în stare să se elibereze de suferință, cei care au făcut-o trebuie judecați și reduși la tăcere.

Astfel de oameni se laudă cu câte rude de gradul întâi a înmormântat și îi apreciază pe ceilalți în funcție de asta. Un criteriu normal, nu? Adică faptul că cei din jur rămân cât mai mult în visul celui care le asigură un mediu permisiv și o iubire necondiționată, trebuie condamnat. Ar trebui să dispară cât mai mulți și cât mai repede, pentru a corespunde cerințelor mărețului ego, judecătorul suprem al vieții.

Iar finalul este și mai dureros. Nemaigăsind alte criterii pentru a judeca, eticheta, condamna și respinge, recurge la termeni nepotriviți unei discuții normale. Prima intenție a fost să ignor acest text, dar de mult nu mai iau în seamă astfel de intenții. Citindu-l mai atent mi-am dat seama de suferința cruntă care emană din cuvintele lui și că modul lui de a aborda viața poate fi folosit ca exemplu pentru modul în care se comportă cineva care se identifică cu credințele și convingerile minții.

Cei care s-au eliberat de suferință sunt considerați periculoși, comparându-i cu fundamentaliștii. Nici măcar nu a citit atent articolele de pe site. Ar fi descoperit că cele scrise nu implică nicio credință, ci simplul adevăr. Adevărul nu este o credință; nu este o religie. Fundamentaliștii, ca și creștinii, ca și budiștii și ca și ateii sunt pur și simplu niște oameni. Oameni care au dreptul să creadă ce consideră de cuviință, așa cum și tu crezi lucrurile pe care le susții cu atâta vehemență. Numai că toate astea sunt credințe…simple gânduri în mintea care te folosește.

Acum mă voi adresa direct judecătorului meu, pentru a-și da seama cât de mult se înșală și cât de departe este de normalitate. Asta în cazul în care ar putea să accepte asta și să își dea seama ce înseamnă normalitate. Pentru că normalitatea nu înseamnă habotnicie; nu înseamnă apărarea unor credințe false chiar împotriva adevărului; nu înseamnă condamnarea celorlalți pentru niște idei; nu înseamnă să apreciezi iubirea în funcție de suferință. Dacă asta ți se pare normalitate, cred că ți-ar prinde bine un control de genul celor pe care le recomandai la început celor care văd altfel viața.

Fără să știi despre ce este vorba mă condamni pentru că aș medita, ca și cum meditația ar fi un păcat capital. Chiar dacă nu meditez, îți recomand măcar să încerci. Poate mintea te va slăbi un pic, permițându-ți să îți dai seama că mai există și altceva, în afară de credințele și convingerile care te domină. Meditația poate ajuta la multe lucruri, dar nu și la cunoașterea adevărului, pentru că este tot o acțiune. Pentru a descoperi adevărul trebuie doar să-l recunoști, să-l observi. Atât! Orice acțiune te îndepărtează de adevăr.

Și cu ce sunt vinovați cei care pleacă în India pentru a căuta o cale de a se elibera de suferință? Ar trebui să se cufunde în ea, așa cum faci tu? Și de ce mă consideri a fi unul dintre ei? Crezi că trebuie să mergi undeva pentru a afla adevărul? Am recunoscut ceea ce sunt fără să trebuiască să plec undeva. A trebuit numai să depășesc mintea și subtilitățile și hachițele ei. Atât! Adevărul îi este sub nas oricui, chiar și celor dominați de minte, așa cum ești tu. Depășește mintea și te vei elibera!

Îmi reproșezi că mi-am folosit mintea pentru a scrie 6000 de cuvinte. Recunosc, sunt vinovat de folosirea minții! Și te iert că te lași folosit de ea și le provoci suferințe celorlalți! Problema este dacă te vei putea ierta singur. De fapt și iertarea este un atribut al egoului…mai potrivit ar fi să-ți spun că te accept așa cum am acceptat multe ironii, injurii, judecăți și agresivități din partea celor cărora am încercat să le prezint adevărul. Și văd că încă le primesc. Le accept și le voi accepta, pentru că adevărul este singurul care ne eliberează de dominația minții. Ce să-i faci! Asta cunosc, asta propăvăduiesc. Este una dintre puținele dorințe care mi-au rămas în visul ăsta și, până când va dispărea, asta voi spune și despre asta voi scrie. Sper să-ți fie de folos! Și să fie relevante pentru cei care nu erau conștienți încă de problemele provocate de dominația minții.

ÎNȚELEPTUL ȘI FIICA LUI

Dialogul de mai jos este un mic extras din noua carte „PRIN OCHII MÂȚEI”, care va apărea la începutul acestui an. Este un dialog edificator pentru cei care m-au întrebat despre meditațiile active ghidate (exercițiile) programului „52 pași până la iluminare” Cei care doresc mai multe amănunte îmi pot scrie la adresa de e-mail de pe site.

Acum dialogul:

„…….

– Dar, despre mine ce crezi? Cunosc adevărul?

– Tu ce zici?, a întrebat-o amuzat. Îl cunoști sau nu?

– Cred că da, i-a răspuns nesigură.

– Credința nu își are locul aici. Adevărul este o certitudine, nu o credință. Când vei fi sigură de asta, înseamnă că știi care este adevărul, dar încă nu l-ai asimilat. Iar, după ce îl vei asimila, nu va mai exista persoana care îl cunoaște.

– Adică dispare, nu?

– Nu, pentru că persoana nu a existat niciodată. Doar îți vei da seama că persoana care te considerai a fi era o iluzie, ca o imagine la televizor sau ca o hologramă.

Și zicând asta, s-a așezat pe fotoliu continuând să mă scarmene între urechi și a pornit televizorul. Apoi, i-a făcut semn fetiței lui să se așeze pa canapeaua alăturată și să privească ecranul.

– Păi, persoanele din ecranul televizorului par foarte reale, a constatat fetița după câteva clipe de observare atentă. Chiar și acțiunile și vorbele lor par reale.

– Uite, opresc televizorul!, a spus apăsând butonul telecomenzii. Unde sunt acele persoane? Unde sunt vorbele lor?

– Au dispărut. Dar de ce apar?

A repornit televizorul, reducând la minim sonorul. Imediat ce a apărut o scenă mai colorată a apăsat butonul „Stop cadru”.

– Ce vezi pe ecran tăticule?

– Niște oameni care au încremenit, ca și cum ceva i-a făcut să încremenească, a răspuns cea mică amuzată.

– Dacă zici că sunt niște oameni, i-ai de mână și scoate-i din ecran!, a îndemnat-o chicotind.

– Păi, nu pot să fac asta, i-a răspuns privindu-l nedumerită.

– Și nici nu o să poți, pentru că nu vezi decât niște culori, nu altceva.

A repornit filmul, anulând comanda anterioară.

– Acum ce vezi pe ecran?

– Niște oameni care se mișcă, i-a răspuns sigură pe ea.

– E, dacă asta vezi, scoate pe unul dintre ei din ecran.

– Știi bine că nu se poate, a replicat un pic agasată.

– Deci nu vezi niște oameni, nu-i așa?

– Văd tot niște culori, dar care se mișcă.

– Ce îți spune că se mișcă?

Fără să știe ce să mai răspundă, fetița a tăcut, privindu-l cu un aer întrebător.

– Mișcarea este o interpretare a minții, care își amintește o poziție trecută și o leagă de cea actuală, i-a explicat. Mai mult, o imaginează și pe cea viitoare, anticipând-o. Dar în clipa prezentă există doar o culoare. În cea ulterioară există o alta și tot așa la nesfârșit. Mintea leagă între ele toate aceste culori unice într-o aparentă mișcare și schimbare.

În timp ce termina de vorbit, a pornit și sonorul.

– Uite, acum sonorul este activ. Ce auzi?

– Sunetele din film și dialogurile oamenilor, a răspuns fetița după câteva clipe de concentrare.

– Hai să nu dăm atenție sunetelor și să ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor pe care le auzi.

A făcut o pauză de câteva secunde, permițându-i copilei să se concentreze asupra cuvintelor pe care le auzea, după care a continuat:

– Cum de poți să înțelegi cuvintele?

– Nu știu, i-a răspuns ea nedumerită. Pur și simplu le înțeleg.

A schimbat programul cu unul în care se vorbea o limbă străină.

– Și aici oamenii vorbesc. Înțelegi ce spun?

– Păi nu, pentru că nu cunosc limba, a răspuns fetița amuzată.

– Ce înseamnă în realitate că nu cunoști limba?

Fără să știe ce să-i răspundă, copila l-a privit din nou cu ochii mari. Observându-i expresia mirată, a izbucnit în râs și a continuat:

– Înseamnă că mintea nu recunoaște seriile de sunete și nu le poate lega în cuvinte. Cuvântul nu există în realitate, dar sunetele da. Se aude un sunet. Mintea îl recunoaște și îl memorează. Apoi se aude altul și mintea își reia programul, dar de data asta leagă sunetul recunoscut anterior de cel actual. Și tot așa, până când formează cuvântul. Numai că orice cuvânt este o interpretare mentală a unei succesiuni de sunete. Dacă mintea nu știe cum să interpreteze o serie de sunete, atunci ți se pare că nu înțelegi acel cuvânt. Dar în realitate, mintea nu a memorat înțelesul acelei succesiuni sonore. Odată ce începe să o facă, ai senzația că înțelegi cuvintele și consideri că înveți o limbă străină.

A schimbat programul revenind la cel anterior.

– Dacă privești acțiunea ți se pare că acele persoane vorbesc, nu-i așa?

– Da, tati! Mi se pare că văd și aud niște oameni, care participă la o acțiune.

– Adică, crezi că vezi și auzi același lucru. Dar asta este realitatea?

– Așa mi se pare, că văd și aud niște oameni.

– Ce vezi atunci când privești ecranul?

– Niște oameni.

– Iar te-ai lăsat păcălită de minte! Nu ai cum să vezi oameni, ci doar niște culori. Culorile astea există fără să fie văzute?

– Există.

– Ești sigură? Închide ochii! Unde sunt culorile?

Și în timp ce spunea asta a schimbat programul și a redus sonorul la minim.

– Nu mai sunt. Au dispărut, a constatat fetița. Dar dacă deschid ochii vor reveni.

– Ia deschide-i! Ce vezi acum.

– Aaaa, nu-i corect! Ai schimbat programul!, a protestat ea.

– Treci peste nemulțumire și spune-mi clar ce vezi!

– Alte culori.

– Pe ce te bazezi când spui altele?

Fetița îl privi din nou nedumerită.

– Pe memorie, care îți spune că anterior ai văzut alte culori. Numai că nu există nicio dovadă că acele culori au existat vreodată, pentru că în realitate nu există decât culorile pe care le vezi acum. Dar, ia gândește-te cât de frumos va fi la mare, în vacanță. Cum te vei bălăci în apa călduță; cum adie briza; cum te încălzește soarele. Va fi frumos, nu-i așa? În acest vis cu ochii deschiși, unde erau culorile pe care le considerai că există.

– Nici măcar nu le-am mai văzut.

– Înseamnă că nu ai mai fost conștientă de ele, ci de altceva. Asta îți demonstrează că nici culoarea și nici vederea nu există dacă nu ești conștientă de ele. Același lucru este valabil și pentru auz și sunete și pentru celelalte simțuri. Sunetul nu există independent de auz și nici sunetul și nici auzul nu există dacă nu ești conștientă. Asta reduce totul la conștiință. De asta vă spun mereu că totul este conștiință. Acum să revenim la credința că vezi și auzi același lucru. De exemplu că vezi și auzi niște oameni.

A revenit la programul anterior și a repornit sonorul.

– Prin vedere nu poți percepe decât culoare, iar prin auz nu poți auzi decât sunet. Poți auzi vreo culoare sau vedea niște sunete?

– Nu se poate.

– Închide ochii și ascultă sunetele, fără să iei în seamă ce încearcă să-ți spună mintea. Există vreo persoană care să producă sunetele? Care sunet sau parte a lui constituie persoana? Acum cercetează auzirea sunetului. Ce parte a ei îți arata existența unei persoane care să audă?

– Niciuna! Sunetul apare și este auzit, dar mi se pare că trebuie să fie produs de ceva și auzit de cineva.

– Aceste păreri sunt simple credințe, adică gânduri, care apar ulterior auzirii și sunt proiectate de minte peste sunet și auz, făcându-te să crezi că sunetul este produs de ceva și auzit de cineva. În realitate sunetul apare odată cu auzul, doar dacă ești conștientă de el. Orice altceva ți s-ar părea că apare în experiența sonoră este iluzie.

În timp ce vorbea a oprit iarăși sonorul televizorului, apăsând și „stop cadru”.

– Acum deschide ochii și spune-mi ce vezi.

– Niște oameni, a răspuns fetița cu o voce pusă pe șotii.

– Care culori reprezintă oameni? Care sunt ale oamenilor și care ale locului în care se desfășoară acțiunea? Ce diferențiază o culoare de alta? Există ceva care le interpretează, nu-i așa? Acest ceva este mintea. Dar, privește atent ecranul! Găsești vreo culoare care să conțină această interpretare? Pe lângă asta, există vreo persoană care vede? Ce parte din vedere sau culoare îți demonstrează existența acestei persoane?

Copila îl privea amuzată cu un aer mirat, neștiind ce să spună.

– Nu găsești nicio persoană, decât culori, nu-i așa?, a continuat în același stil amuzant. Interpretarea lor nu se regăsește printre culorile de pe ecran, pentru că este un gând care nu se vede. Gândul de interpretare nu se poate vedea, auzi, mirosi, gusta sau atinge. Interpretarea nu face parte din simțire, fiind o asociere mentală, un gând.

A pornit din nou filmul, lăsându-l să se desfășoare normal.

– Observă că ceea ce vezi nu poate fi auzit, iar ceea ce auzi nu poate fi văzut. Culorile se văd, iar sunetele se aud, fără nicio legătură între ele. Fețele și lucrurile care ți se par că se văd și se aud sunt simple interpretări mentale, bazate pe combinarea percepțiilor. Dacă vrei să asimilezi ceea ce ai aflat acum, repetă această cercetare cât mai des, în orice situație. Vei remarca cum vei deveni din ce în ce mai liniștită și mai calmă. Mintea ți se va domoli și te vei concentra mult mai repede și mai ușor asupra lucrurilor care par că cer un răspuns din partea ta. Vei vedea cum viața se va transforma într-un joc amuzant, fără să mai fi deranjată de nimic. Și asta nu din cauză că te-ai transformat într-o insensibilă, așa cum sunt considerați mulți dintre cunoscătorii adevărului, ci pentru că realizezi instantaneu că orice observi sunt simple apariții ale conștiinței, adică ale tale. Și că nu sunt separate de tine, pentru că nu există dacă nu le conștientizezi.

Observând că fetița căsca de mama focului, a izbucnit în râs, comentând:

– Asta este reacția minții la adevăr. Adevărul este foarte periculos pentru minte, pentru că înseamnă sfârșitul dominației ei. Imediat cum simte că poziția îi este amenințată, mintea induce o stare apăsătoare, de plictiseală sau oboseală. Asta s-a întâmplat și acum. Te simți obosită, chiar dacă nu ai făcut nimic altceva decât să privești și să auzi. Ori, chestiile astea le faci în alte situații ore întregi, fără să simți vreo oboseală. De ce acum te simți brusc obosită și atunci nu simțeai nici pic de efort?

– Probabil că din motivul pe care mi l-ai spus, i-a răspuns ea, ștergându-și lacrimile după un alt căscat sănătos.

– Ne oprim aici cu discuția, pentru că într-o astfel de stare nu vei mai înțelege mare lucru. Odată și-odată vom cerceta și stările, ca să ieși de sub influența lor.”

Cercetarea gândurilor, amintirilor, emoțiilor, credințelor, convingerilor și a stărilor sunt câteva dintre subiectele abordate în exercițiile programului.

DEPENDENȚELE ȘI ILUMINAREA

Ceea ce veți citi aici vă va ajuta să depășiți momentele critice din viață și să faceți față mai ușor suferințelor de orice fel. S-ar putea ca pentru unii dintre voi să fie atât de folositoare încât să elimine complet suferințele și crizele. Dar asta depinde numai de voi. De cât de mult veți aplica practicile de aici și cât de atent veți cerceta experiențele pe care le trăiți.

Nu vă speriați! Nu sunt exerciții care să necesite eforturi fizice sau mentale. Nici măcar nu trebuie să stați în meditație ore în șir. Trebuie doar să vă folosiți atenția și să tratați lucrurile cu seriozitate. Dar în afară de ele mai aveți nevoie de ceva foarte important: RĂBDARE. Nimic nu se rezolvă instantaneu și după cum dorim noi. Așa că aplicați exercițiile de cercetare și observare cu multă atenție, seriozitate și răbdare.

Pentru majoritatea dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Ne trăim viețile conform acestor credințe și convingeri, considerând că sunt normale și îi judecăm pe ceilalți prin filtrul lor. Aproape niciodată nu ne întrebăm dacă sunt corecte sau nu. Ca să nu mai vorbim câți dintre noi le cercetează cu atenție pentru a vedea ce sunt. Mulți dintre noi suntem atât de atașați de credințele și convingerile noastre, încât ne identificăm cu ele, considerându-le fundamentale pentru persoana care ne considerăm că suntem. Astfel, prin identificarea cu credințele religioase, ne considerăm creștini, musulmani, budiști, etc. Prin identificarea cu credința că suntem corpul, ne considerăm frumoși, urâți, grași slabi, etc. Prin identificarea cu credința că suntem personajul principal din filmele mentale, ne considerăm buni, răi, deștepți, superiori, cei care controlează totul, etc.

Asta ne arată că persoanele care ne considerăm că suntem depind în foarte mare măsură, dacă nu complet, de aceste credințe și convingeri. Și ce denotă această observație? Chiar dacă ni se pare că nu este așa, această constatare simplă ne arată că suntem dependenți. Depindem de credințele și de convingerile noastre, dar și de persoana cu care ne identificăm și de nevoile, dorințele, poftele și obsesiile ei.

La prima vedere ele sunt niște lucruri normale, pe care le considerăm reale. Ținem cont de ele pentru a ne trăi viețile și a relaționa cu ceilalți. Fără să devină prea intense și să provoace probleme, sunt considerate niște lucruri obișnuite pentru cei mai mulți dintre noi. Culmea este că cei care nu iau în seamă poftele, dorințele, plăcerile și credințele sunt considerați ciudați, dacă nu chiar anormali sau nebuni. Dar tot ciudați sau nebuni sunt considerați și cei care urmăresc cu frenezie să-și satisfacă poftele, plăcerile sau dorințele, precum și cei care sunt atât de obsedați de credințele și convingerile lor, încât devin periculoși. Atunci cine este nebun și cine normal? Nu cumva sunt niște etichetări bazate pe niște criterii relativ greșite?

Ce sunt toate chestiile astea de care credem că depindem pentru a exista, supraviețui și trăi? V-ați pus vreodată întrebarea ce este o credință sau o convingere? Sau o poftă sau o obsesie? V-ați gândit vreodată dacă obiectele căutate sunt reale? Ce sunt toate lucrurile astea de care suntem dependenți?

Ce aș putea să spun despre dependențe? Pentru început ar trebui să îmi dau seama de dependențe și să accept asta. Recunosc, sunt dependent! Sunt dependent de plăcere. Sunt dependent de mâncare. Sunt dependent de aer. Sunt dependent de apă. Sunt dependent de gândire. Sunt dependent de adăpost. Sunt dependent de confort. Sunt dependent de muncă. Sunt dependent de bani. Sunt dependent de posesiuni. Sunt dependent de relații. Sunt dependent de prieteni. Sunt dependent de sex. Sunt dependent de faimă. Sunt dependent de putere. Sunt dependent de influență. Sunt dependent de control. Sunt dependent de nume. Sunt dependent de cumpărături. Sunt dependent de pariuri. Sunt dependent de risc. Sunt dependent de adrenalină. Sunt dependent de droguri. Sunt dependent de alcool. Sunt dependent de cafea. Sunt dependent de fumat. Sunt dependent de sănătate. Sunt dependent de medicamente. Sunt dependent de tratamente. Sunt dependent de credințe. Sunt dependent de religie. Sunt dependent de ritualuri. Sunt dependent de stările euforice. Sunt dependent de spiritualitate.

Și, nu sunt dependent numai de lucrurile plăcute, ci și de evitarea celor înfricoșătoare. Mi-e frică de moarte. Mi-e frică de înec. Mi-e frică de suferință. Mi-e frică de suferința altora. Mi-e frică de durere. Mi-e frică de eșec. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de înălțime. Mi-e frică de apă. Mi-e frică de lipsuri. Mi-e frică de boală. Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică de trădare. Mi-e frică de părăsire. Mi-e frică de izolare. Mi-e frică de întuneric. Mi-e frică de schimbare. Mi-e frică de sunetele puternice. Mi-e frică de agresivitate. Mi-e frică de foamete. Mi-e frică de însetare. Mi-e frică de abuz. Mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de pedeapsa divină. Mi-e frică de păcat. Mi-e frică de necunoscut. Mi-e frică de necunoscuți. Mi-e frică de inactivitate. Mi-e frică de liniște. Mi-e frică să vorbesc în public. Mi-e frică de spațiile închise. Mi-e frică de locurile aglomerate. Mi-e frică de spațiile deschise. Mi-e frică de șef. Mi-e frică de Poliție. Mi-e frică de teroriști. Mi-e frică de cutremur. Mi-e frică de inundație. Mi-e frică de dezastre. Mi-e frică de apocalipsă. Mi-e frică de gângănii. Mi-e frică de șerpi. Mi-e frică de oameni.

De ce am trecut și frica aici? Pentru că frica este dorința de a evita sau scăpa de ceva, fiind tot o dorință. Iar dorința alături de căutare constituie fundamentul dependenței. Aș putea să umplu articolul numai cu dependențele mele de lucrurile plăcute sau de evitarea celor înfricoșătoare. Dar nu ar avea rost să vă consum prețiosul timp cu prostii. În principiu dependența este o căutare, o dorință pentru a obține sau pentru a evita ceva viitor. Dorința este provocată de căutarea împlinirii, a liniștii, a eliberării, a fericirii și a identității reale și stabile. Dorința înseamnă atașament. Dar asta este o constatare superficială, pentru că atașamentele nu apar în lipsa persoanei care se atașează. Deci, mai corect ar fi să spunem că dependența este atașament asociat cu identificare.

Putem încerca o mulțime de metode pentru eliberarea de dependențe și de reacțiile nedorite. Există practici pentru  menținerea unei gândiri pozitive, pentru eliminarea negativităților, pentru diminuarea anxietății. Alte metode constau în apelarea la credințe și ritualuri spirituale, la tehnici yoga și meditație sau la diverse programe mentale. Puteți găsi o mulțime de astfel de metode și de practici. Multe dintre ele sunt foarte eficiente, dar aproape niciuna nu rezolvă definitiv problema dependenței. În majoritatea cazurilor, dependențele revin, după o anumită perioadă, sau sunt înlocuite cu altele. De multe ori revenirea vechii dependențe este mult mai puternică decât înainte, de parcă acea eliminare temporară era doar o încercare firavă de strangulare a unei tornade care s-a dezvoltat în spatele ei. Dorința de a scăpa de dependențe poate deveni foarte puternică, aproape ca o obsesie. Se transformă într-o altă dependență (căutarea eliminării dependențelor), care este mult mai greu de eliminat

Faceți mereu câte ceva, evitând momentele de liniște apăsătoare și de plictiseală? Mâncați sau ronțăiți mereu câte ceva? Vreți mereu altceva sau mai mult? Urmăriți mereu să schimbați ceva? Vi se pare mereu că vă lipsește ceva pentru a fi mulțumiți? Vi se pare că nu sunteți niciodată mulțumit indiferent ce ați obține; indiferent câte bunătăți ați mânca și oricât ați bea; indiferent câte lucruri ați cumpăra; indiferent cât de mult ați munci; indiferent câte relații intime și câte experiențe sexuale ați avea; indiferent ce poziție socială sau câtă faimă ați câștiga ? Dacă veți răspunde „DA” la una dintre întrebări, sunteți dependent. Dependența implică suferință și zbucium, care elimină aproape complet liniștea necesară pentru a vă da seama de reacțiile necontrolate. La început dependențele sunt considerate plăceri, dar cu timpul se consolidează, devenind distructive pentru corp și minte. Orice dependența este ca un sac fără fund, care nu poate fi umplut niciodată, orice ați face. Nu există „destul”! Căutăm și iar căutăm și tot așa, fără să găsim niciodată ceea ce căutăm în realitate.

Când dependența este puternică, ne controlează viețile Ajungem să urmărim din ce în ce mai asiduu următorul moment de activitate, de excese sau de consum de substanțe, pentru că gândurile și sentimentele aparent neplăcute par că ne forțează să facem asta pentru a scăpa de ele. Numai că ele sunt simple gânduri și senzații. Niște proiecții ale unor momente trecute în momentul prezent. Un fel de filme în care revine aproape mereu trecutul, care se repetă la nesfârșit, combinându-se cu imaginile despre viitor. Căutăm soluții de eliminare sau de evitare a lor, pentru a ne elibera de presupusa lor amenințare într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. La fel cum căutăm să scăpăm de lipsuri, agitație, relații nedorite sau plictiseală, căutăm să scăpăm și de amintirile incărcate emoțional și de suferințe.

În momentul în care ne-am satisfăcut pofta simțim relaxare sau satisfacție, dar este efemeră. Aceste momente sunt un fel de respiro în această continuă alergare nebună, pentru că niciodată nu găsim o eliberare definitivă din acest ciclu de evitări și căutări. Aceste scurte stări sau experiențe de liniște și de pseudomulțumire dispar inevitabil, pentru că toate experiențele și stările sunt temporare. Fără să găsim eliberarea mult dorită, căutăm din ce în ce mai hipnotizați o soluție viitoare, suferind din ce în ce mai mult. Este un fel de spirală fără sfârșit.

După ani și ani de căutări și suferințe am înțeles: eliberarea de dependență și atașamente se găsește în singurul loc în care dependentul refuză să caute ÎN MOMENTUL PREZENT. Este singura cale de a ne elibera definitiv de dependențe. Îi putem spune oricum: Momentul Acum, Starea de liniște naturală, Starea de non-separare și de completitudine. Îi mai putem spune perspectiva observatorului neutru. Din această perspectivă observăm lucrurile așa cum sunt, fără a ne mai lăsa absorbiți de tragediile și impulsivitățile pe care mintea le proiectează.

Modul de adoptare a perspectivei observatorului neutru îl puteți descoperi în cadrul programului „52 de pași până la iluminare”. Amănunte despre program găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Pentru lămuriri suplimentare puteți să-mi scrieți aici: non.dualitate@yahoo.ro

 

DEPRESIA ŞI ILUMINAREA

 

Ce este depresia?

Depresia poate fi considerată o oportunitate pentru a ne da seama ce suntem. Este reacția noastră la amăgire și suferință. Suferința este foarte reală, dar este provocată de iluzie, iar această confuzie se manifestă prin depresie. Putem să spunem că depresia este modul în care unii dintre noi reacționează la nebunia identificării cu gândurile și credințele minții noastre, care nu au nicio legătură cu cine suntem cu adevărat. Din punct de vedere spiritual, depresia este un îndemn pentru trezire, al ființei noastre nebăgate în seamă până atunci.

Cum se simte depresia? Silă, saturație, uscăciune, goliciune, inutilitate, evitare, anxietate dublată de deziluzie. Chiar și ridicarea din pat după trezire pare obositoare și inutilă. Se poate spune că este dușmanul liniștii. Începem să pierdem lucrurile la care țineam: familie, prieteni, posesiuni, carieră și tot ce conta pentru noi. Multe dintre lucrurile pe care le considerăm importante pot dispărea într-un timp foarte scurt. Sentimentul de inutilitate ne face să credem că nu mai putem face nimic. Ne retragem într-un fel de carapace, din care privim resemnați cum lumea încearcă să ne strivească.

Psihologia consideră depresia o afecțiune clinică ușoară până la moderată, care are atât simptome fizice cât și mentale și afectează starea de spirit, modul de a gândi, emoțiile, sentimentele și energia vitală.

Dispare depresia odată cu trezirea spirituală?

Da și nu.

Da, pentru că este înțeleasă ca aspect al visului, fiind identică cu orice altă stare. Nu, pentru că simptomele ei nu dispar, așa cum nici durerea nu dispare când ne iluminăm.

Un înțelept înțelept spunea: “Înainte de iluminare eram deprimat; după iluminare sunt tot deprimat”.

Depresia nu dispare când ne “iluminăm”, dar experiența ei este foarte diferită, pentru că dispar sentimentele de inutilitate, tristețe și pustiire. În schimb, pot apărea unele simptome fizice, cum ar fi insomnia și senzația de secătuire. Iluminatul are o atitudine diferită față de toate astea. Pentru el, lucrurile astea sunt doar o altă experiență identică cu toate celelalte. Nu mai există nici teamă, nici aversiune și nici atașament. Rămân doar simptomele fizice, care nu se mai transformă în acel abis întunecat pe care îl numim depresie.

În procesul asimilării adevărului, al iluminării cum i se mai spune, mulți oameni descriu experienţe foarte dureroase, cum ar fi noaptea întunecată a sufletului, detașarea și apatia totală. Această deprimare profundă este foarte periculoasă dacă apare la început, când iluzia nu este văzută în deplinătatea ei. Este foarte greu să depășim singuri astfel de crize. Nu este imposibil, dar durează destul de mult și necesită o capacitate deosebită de a înfrunta demonii pe care îi proiectează mintea în fantasmele ei.

Însă, dacă criza apare după ce asimilarea adevărului s-a aprofundat și multe dintre aspectele iluziei au fost dezvăluite, deprimarea, oricât de puternică ar fi, se va elimina de la sine destul de repede. Senzațiile preliminare, care declanșează reacțiile mentale, sunt observate așa cum sunt, imediat ce apar. Toate senzațiile fizice și filmele mentale cărora li se asociau sunt văzute exact așa cum sunt, adică simple senzații și gânduri, fără nicio legătură între ele.

Fără posibilitatea de a le dezvălui falsitatea, puterea lor de influență este extraordinară. Asocierea lor de către minte, combinată cu convingerea că sunt reale, duce mereu la apariția unui ciclu puternic emoțional de reacție al fantasmelor minții combinate cu senzațiile corporale. Astfel emoțiile devin mai puternice, filmele mentale mult mai înfiorătoare, iar senzațiile fizice depăşesc pragul durerii. În principiu, toate emoțiile apar ca reacție a fantasmelor mentale și a senzațiilor corpului. Dar, odată cu recunoașterea instantanee a tuturor acestor aspecte, ne putem elibera ușor de influența senzațiilor declanșatoare ale acestui proces înainte ca el să înceapă.

Pe măsură ce adevărul se asimilează și ne trezim din amăgirea ego-ului, poate apărea apatia și deprimarea. O deziluzie majoră poate apărea și atunci când ne dăm seama că toate intențiile noastre, chiar și cele mai bune, sunt dominate de ego. Chiar și dorința de eliberare sau cea de a le dezvălui și altora adevărul sunt tot ale egoului. În primul caz dorința este a “egoului sătul” de limitările pe care și le-a indus singur, iar în al doilea este a “egoului iluminat”. Chiar dacă sunt egotice, aceste două dorințe duc la eliberare. Sunt un fel de sinucidere a egoului.

Deprimarea “iluminatului”, mai precis sentimentele de lehamite, înstrăinare și dezolare pot dura o vreme. Când ne dăm seama că nu suntem ceea ce credeam, începem să remarcăm falsitatea credințelor, convingerilor și identităților de care ne atașasem. Uneori acest lucru poate fi eliberator, pentru că mintea devine limpede și deschisă. Dar, alteori, alteori mintea poate deveni greoaie și confuză. Atâta timp cât totul este iluzie, putem trage concluzia că nimic nu mai contează. Și atunci, de ce ne-ar mai interesa ceva? Ce mai contează familia, prietenii, cariera, lumea sau ceilalți?

Însă descoperirea iluziei, această implicație a asimilării adevărului are două aspecte. Chiar dacă ne dăm seama că nimic nu este real, de ce să respingem? De ce să nu le acceptăm ca un joc. Așa cum ne jucăm în vis, de ce să nu ne jucăm și în acest vis, al stării de veghe? De ce nu ar trebui să ne mai intereseze lumea și să nu ne mai angajăm în experiențe? Atâta timp cât visul nu dispare odată cu dezvăluirea lui, de ce să nu-l trăim din plin? Nu trebuie să ne rupem de lume. Putem participa la spectacol, fără să mai căutăm în el împlinirea, liniștea și fericirea, pentru că acum știm că ele sunt specifice ființei noastre eterne și nu lumii muritoare.

Acum aveți ocazia să vă dați seama ce sunt toate aspectele deprimării, cine este persoana afectată de ea și ce suntem în realitate. Programul “52 de pași până la iluminare” vă ajută să descoperiţi iluzia lumii, a corpului și a minții, dezvăluindu-vă identitatea reală. Mai multe amănunte găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Odată ce vă veţi da seama de natura voastră reală, toate aspectele lumii, corpului și minții care vă influențau și vă făceau să reacționați în mod automat, vor fi văzute exact așa cum sunt. Adică simple senzații, gânduri, imagini sau filme mentale, care nu au nicio putere.