DEPRE ADEVĂRATA NOASTRĂ IDENTITATE

Sunt puține problemele care au legătură cu noi înșine. Cea mai importantă este: „Ce sau cine sunt eu?”. Celelalte sunt: „Care este scopul existenței?”; “Ce este viața?” și „Ce este moartea și ce se întâmplă după ea?” Este dificil să obținem răspunsuri la toate, dar dacă descoperim răspunsul la: „Ce sunt eu?” celelalte se vor releva de la sine.

Trebuie să înțelegem natura ființei care se referă la ea însăși ca „eu”. Obișnuim să spunem: „mi-e foame”, „mi-e frig”, „stau”, „fac”, sau „vorbesc”. În aceste exemple, aceleași „eu” are roluri diferite. Corpul este cel care este înfometat, care simte frig, care stă, care face și care vorbește, ceea ce arată că ne identificăm cu corpurile noastre. Dar, ne identificăm și cu mintea, când spunem: „vreau”, “gândesc”, „îmi imaginez”, „mă îndoiesc”, pentru că mintea gândește și își amintește, își dorește și își imaginează și se îndoiește. Întrebarea: „Ce sunt eu?” arată că lăuntric știm că suntem mai mult decât mintea și corpul. Altfel, ce rost ar mai avea? Este evident că știm că nu suntem corpul și nici mintea, dar ne trăim viețile ca și cum am crede exact contrariul. Greșeala primordială este că posesia, adică mintea și corpul, este confundată cu identitatea posesorului. Această identificare greșită cu mințile și cu trupurile noastre este eroarea primordială.

Oricine poate observa că trupul unui om se schimbă permanent. Este corpul nou-nascutului, al copilului și al adolescentului; apoi ajunge la maturitate, trece prin vârsta mijlocie, îmbătrânește și moare. Dar identitatea posesorului corpului nu se schimbă. Este aceeași prin toate aceste schimbări. Și, aceeași identitate neschimbată este și în spatele minții care se schimbă în mod constant, trecând prin aceleași stări. Se poate observa cu ușurință că sinele nostru real, pe care îl considerăm „eu” când vorbim despre noi înșine, nu are nicio legătură cu trupurile și mințile noastre. Identificarea apare numai atunci când îi atribuim Sinelui, în mod greșit, acțiunile corpului și minții. În loc să spunem: „Mi-e foame” sau „gândesc”, ar fi mai potrivit să spunem: „Corpului meu îi este foame” sau „mintea mea gândește” Nu trebuie să vorbim astfel, dar ar trebui măcar să o gândim, pentru că astfel de gânduri ne-ar ajuta să oprim asocierea falsă a schimbărilor cu neschimbarea ființei noastre.

Prin suprapunerea ideii de trup și minte peste această entitate neschimbată, îi atribuim în mod greșit atributul schimbării. Ceva care se schimbă nu poate să observe schimbarea, pentru că observarea schimbării nu o poate face decât ceva neschimbător. Sinele real este acel „Eu” care observă schimbările corpului și minții.

Intuitiv știm că existența noastră nu este legată de persoanele cu care ne identificăm din greșeală. Iată câteva exemple care demonstrează asta: acceptăm moartea de dragul unei cauze sau a unei idei; ne riscăm corpul în lupta pentru o idee, etc. Asta ne arată că, în mod inconștient, știm că moartea nu ne influențează. Atunci când cineva se disociază de persoana sa, devine ceva superior. Astfel acceptă jocul cu moartea, care înseamnă dispariția corpului. Dacă am simți că moartea ar însemna pierderea definitivă a existenței, am mai risca? Pentru a evita suferința, oamenii acceptă ca creierul să le fie paralizat pentru moment de anestezice și medicamente, știind că nu vor înceta să existe. Ne culcăm și adormim, renunțând în mod deliberat la minte și la corp, iar dacă experiența de viață devine insuportabilă și nu mai întrevedem nici o altă scăpare, ne sinucidem. Această sinucidere se traduce simplu: evadare. Dar unde evadăm? Într-o altă stare, mai fericită, evident. Asta ne demonstrează că știm că existența noastră nu depinde de corp sau minte și că suntem dincolo de viață și de moarte. Doar că nu suntem conștienți de acest lucru.

În momentul acțiunii, gândirii sau bucuriei, nu există niciun făptuitor, gânditor sau beneficiar. Suntem una cu experiența. Ulterior spunem, „am făcut”, “m-am gândit” sau “m-am bucurat“. Când spunem sau gândim astea, acțiunea, gândirea sau bucuria nu mai sunt conștientizate, pentru că nu există decât un singur lucru la un moment dat. Ceea numim „eu“ este observarea pură, iar noi o personalizăm asociind-o cu un corp și o minte. Tot ce trebuie să facem pentru a fi în postura conștiinței este să ne separăm de acțiunile corpului și minții în loc să le revendicăm. Astfel vom fi în natura noastră adevărată. În viață obișnuită ne referim la noi înșine prin „eu“. Dar știm că „eu“ este doar un gând, care indică conștiința și putem corecta la interior falsa asociere a sinelui real cu corpul și mintea. Atunci când această discriminare este practicată în mod repetat, ne vom elibera treptat de falsa identificare cu corpul și mintea, ajungând din ce în ce mai des la liniștea perfectă a ființei noastre.

În afară de personalitatea iluzorie căreia i-o atribuim ființei noastre impersonale, considerăm că fericiriea și liniștea depind de obiecte și circumstanțe. Acest lucru creează atașamentul de dorință și aversiune, pentru că dacă identificăm fericirea sau nefericirea cu un lucru, căutăm permanent să obținem sau să evităm acest lucru și cele asemănătoare lui. Astfel, devine evident că pentru a scăpa de aceste atașamente, nu trebuie să renunțăm la dorință, ci la eliminarea identificării cu beneficiarul. Renunțarea la dorință nu este decât opusul dorinței. Și dorința, și aversiunea și renunțarea se referă la preferință, care nu ne scapă de identificarea falsă. Tot ce trebuie făcut este să inducem un gând de discriminare față de beneficiar, după fiecare sentiment de bucurie sau de neplăcere. Gândul trebuie să fie de felul: “Bucuria sau neplăcerea este a minții și nu a mea. Eu sunt dincolo de corp și minte”. Practicând des această dezidentificare, devine automată și, cu timpul, identificarea greșită va dispărea. Atunci vom realiza ce este adevărata fericire.

Anunțuri

EXERCIȚIUL OGLINZII

În urma solicitării mai multor căutători ai adevărului vă presint unul dintre cele mai relevante exerciții ale programului „52 de pași până la iluminare”. Acest exercițiu constituie unul dintre cele mai eficiente pentru a ieși de sub dominația egoului și a elimina identitățile false. Mai multe amănunte despre program găsiți aici:  PROGRAMUL: „52 DE PAŞI PÂNĂ LA ILUMINARE”

Iată exercițiul:

Exercițiul oglinzii

Pentru simplificarea exprimării voi folosi un mod de adresare familiar (persoana a doua singular)

Așează-te în fața oglinzii astfel încât să poți vedea cât mai multe amănunte ale corpului reflectat și să o poți atinge ușor. Pe parcursul acestul exercițiu nu trebuie luate în considerare decât senzațiile vizuale, ignorând complet alte percepții, gânduri, imagini mentale, amintiri, etichetări sau interpretări automate și alte lucruri care nu fac parte din experiența vizuală.

Privește fața imaginii din oglindă câteva secunde. Închide ochii câteva secunde, apoi deschide-i și privește iarăși fața din oglindă. Nu lua în considerare decât experiența vizuală, ignorând gândirea, memoria sau imaginația. Ce cunoști direct în această experiență vizuală?. Niște culori, nu? În fond nu poți vedea altceva decât culori.

Vezi vreo față care să producă acestor culori? Chiar dacă ți pare că îți vezi fața, ce îți demonstrează că unele dintre culorile văzute reprezintă fața? De ce unele dintre culori sunt asociate cu fața și de ce altele nu? Ținând cont de ceea ce cunoști în mod direct, de unde știi că aparenta față din oglindă este fața ta? Când ți-ai văzut fața pentru a o compara cu cea din oglindă?

Acum, îndreaptă-ți privirea către reflectarea din oglindă a altor părți ale corpului; către umeri sau către abdomen. Ce vezi? Vezi vreun corp fizic independent de culorile percepute, care să le provoace? Dacă închizi ochii, toate culorile dispar, odată cu vederea. Când ai închis ochii, dispare și corpul cu care erau asociate culorile pe care le vedeai. Dar tu, cel care observi totul ai dispărut?  Nu ai dispărut, pentru că ești conștient si de lipsa culorilor și a vederii, așa cum ai fost conștient și de existența lor.

Acum, deschide ochii și privește reflecția din oglindă a diferitelor “părți ale corpului”. Observă cât de puternică este senzația că acele culori reprezintă corpul tău; chiar dacă ai înțeles că nu observi altceva decât un amalgam de culori, ceva îți spune în continuare că unele culori din cele văzute în oglindă ești tu, iar altele fundalul.

Ce anume provoacă convingerea profundă că aceste culori reprezintă corpul?  Și ce te face să fii convins că acest “corp” ești “tu”? Tu apari și dispari odată cu aceste culori pe care le consideri corpul cu care te identifici? Dacă ar fi așa, cine ar mai cunoaște această dispariție? Ai avut vreodată sentimentul că ai apărut și ai dispărut odată cu aceste culori? Sau, pur și simplu, le observi atunci când apar și dispar?

Acum, închide ochii şi imaginează-te pe tine.  Nu-i aşa că prima imagine care îţi apare în minte este imaginea pe care o vezi când te privești în oglindă? Cât de reală este această imagine despre tine însuţi?  Ţi-ai văzut vreodată faţa în mod direct? Reflectarea în oglindă sau în apă, privirea unei fotografii sau a unui film cu tine nu este cunoaștere directă; această cunoaştere, care se bazează pe ceva intermediar este indirectă şi implică intervenția minții. Revino la propria ta imagine despre tine însuţi şi elimină tot ce cunoști indirect. Elimină aprecierile, elimină recunoașterile, elimină localizările, elimină amintirile. Ce mai rămâne după ce ai eliminat toate aceste lucruri care nu apar în experiența vizuală? Ce mai poți spune despre tine? Nu poți spune decât că ești un fel de “om invizibil” nu-i aşa?  Adică un “eu” imposibil de văzut, de pipăit, de auzit, de mirosit și de gustat, dar care există permanent ca “observator” al experienţelor.

Dacă asta este realitatea, de ce continui să consideri că culorile din oglindă reprezintă un corp și de ce încă ești convins că acel corp ești tu? Odată cu vederea acelor culori este declanșat un proces mental, care este proiectat peste percepția pură. Acest proces este ulterior percepției pure, dar atât de rapid încât este foarte greu de observat. Se derulează atât de rapid, din cauza aplicării lui de atâtea milioane de ori, de-a lungul vieții de până acum.

Iată o sinteză a acestui proces. La fel ca toate celelalte presupuse obiecte materiale, corpul este văzut ca senzații luminoase sau culori.  Când „privești mâna”, vezi doar niște culori, pe care mintea le consideră diferite de alte culori, pe care le consideră un fel de fundal. Același lucru se întâmplă și atunci când îți privești picioarele sau abdomenul.  Din multitudinea de culori vizibile, aproape instantaneu mintea alege câteva, pe care le etichetează drept „tu”, „mâna ta”, “picioarele tale” sau “abdomenul tău”, după ce le asociază cu alte percepții și gânduri. Această imagine mentală este proiectată peste experiența vizuală, fiind creat corpul și persoana atașată lui.

Ceea ce vezi în oglindă, este chiar corpul tău? Ce te face să consideri unele culori o parte de tine și pe celelalte lucrurile care te înconjoară? Să “te” vezi în oglindă sau într-o fotografie este un mod indirect de a te identifica. Procesul constă tot în apariția unor culori, care sunt selectate de minte prin filtrul amintirilor altor asocieri trecute, ducând la convingerea că unele dintre ele sunt corpul tău. Este indirect, deoarece culorile din oglindă sau din fotografie nu sunt tu, ci o imagine mentală a ta proiectată peste niște culori. Tu exiști și dacă există o experiență vizuală și dacă există intervenție mentală și dacă totul a dispărut. Dacă nu crezi, închide ochii. Totul a dispărut, dar nu poți spune același lucru și despre tine. Tu continui să exiști în lipsa oricărui corp sau gând despre el. Această dispariție totală nu poate fi observată decât de cel care există când totul sa dispărut, iar acest observator permanent ești tu.

DESPRE REALITATE…UN PIC MAI ROMANȚAT

Aflătorul
de ANCA BUCUR
 
Viața pe sub pleoape
vine mai aproape
ca zisa realitate
derulată de-a valma
ritmic : zi-noapte, zi-noapte
Când vidul se revelează
nu ți-l pot da: poftim!
căci  parcugem calea spre interior,
de-a dreptul sau… ocolim
Ideile ce sar ca o maimuțică,
din creangă-n creangă
alimentează și strecoară
îndoiala: e real? chiar așa am simțit?
Aflăm adevărul de azi
doar prin simțire și experimentare
și-n liniștea absolută apare sinele,
în blânda revelare
Aflător
doar prin experiența proprie
dincolo de cuvinte,
cu mintea golită de gânduri-fantome,
idei și dorințe
a unei palide reprezentări
a bucuriei găsirii LUI în interiorul tău,
mereu
Aflu că templul cu un locuitor,
Atman-Sinele,
sunt chiar eu !

CE ÎNSEAMNĂ DOMINAȚIA MINȚII ȘI LA CE ABERAȚII CONDUCE?

„Voi sunteti intregi la cap?
Va propun un consult minim invaziv ori, cel putin, o evaluare psihiatrica.
Tampiti lumea. Inconstient sau constient.
Oleaca de decenta.
Apropo! Pentru a asterne frazele de mai sus(peste 6000 cuvinte) te-ai folosit(probabil) de minte, nu?…al naibii MINTE.
TU, autorule, cam ce varsta ai?…hmm?…cati plozi ai crescut?…cu toate maruntisurile…pachet de pranz, biscuiti? flori de 8 martie, De pampersi, medicamente nu mai pomensc…spitale, spagi, operatii, amigdale….
Cate rude de gradu’ 1 ai inmormantat?

Parsivi.
Sunteti mai periculosi decat fundamentalistii religiosi(asta-i alta discutie).
Ce-mi place cel mai mult la „voi”: iarna va repeziti in India, iar vara in muntii minunatei si Sfantei noastre tarisoare.
Tare as vrea sa va vad la „meditatie” in intervalul 15 nov-15apr la munte. In Romania.
Propun sa acceptati un minunat SICTIR. Uite asa, din partea unui biet ortodox(de PASTE si CRACIUN).”

Textul de mai sus a apărut ca solicitare pentru rubrica “comentarii”, dar la căt de relevant este, merită o postare pe prima pagină. Nu voi publica și adresa de email a celui care a solicitat inserarea lui la comentarii, pentru că ar însemna să facem haz de necaz, chestie care ne este specifică și care ne-a adus de multe ori în pragul disperării, fără să ne dăm seama cât de distructivă este.

La o citire superficială, cele scrise de respectivul nemulțumit ar trebui să constituie o atitudine critică și un mesaj de revoltă față de articolele de aici, pe care el le consideră lucruri care tâmpesc lumea. Poate fi considerat un punct de vedere și un drept al lui să se revolte, să-i judece și să-i înfiereze pe cei care consideră normale și chiar fundamentale lucrurile scrise aici.

Însă la o privire mai atentă ne dăm seama de suferința profundă a celui care a scris aceste cuvinte. Chiar dacă nu este urlată din toți rărunchii, ea răbufnește din fiecare cuvânt. Până și faptul că a ajuns pe acest site arată că respectivul caută ceva. Probabil că iluminare sau eliberare. Mai mult ca sigur că nu știe ce. De ce ar căuta ceva dacă ar fi mulțumit cu modul în care vede lumea?

Pentru că perspectiva din care privește lucrurile este perspectiva unei suferințe profunde. Credințele și convingerile pe baza căruia își trăiește viața sunt fundamentale pe suferință…pomenește de creșterea copiilor, considerând-o o corvoadă; consideră relațiile normale niște obligații; face din niște evenimente normale ale vieții niște tragedii. Cu toate astea, în mod inconștient, caută o cale de a scăpa de această capcană mentală în care a căzut fără să își dea seama. Așa că a dat peste articolele de aici. Numai că ego-ul, simțind că-l paște pericolul, s-a revoltat, răbufnind amenințător.

Nu numai că nu vede viața decât ca pe o suferință continuă, ci îi și condamnă pe cei care o văd altfel, considerându-i periculoși și etichetându-i în fel și chip. Asta arată cât de mult este dominat de minte și de atașamentele pentru credințele, convingerile și judecâțile ei. Probabil că această dominație l-a determinat să-i facă să sufere și pe cei din jurul său (măcar să fi fost doar în mod inconștient).

Pomenește de operații, amigdale scoase, spitale, etc. Străbunii noștri și chiar și noile descoperiri ale medicinei ne arată că orice suferință are la bază o influență mentală. Toate aceste suferințe ale copiilor (copilului) au la bază niște influențe mentale. Ele le-au fost provocate de niște conflicte mentale induse de mediul în care cresc și de convingerile și credințele celor care le sunt în apropiere. Cercetări recente arată că până și ADN-ul copiilor le poate fi influențat de sistemele de gândire în care trăiesc, inclusiv de cel al mamei când este însărcinată.

Fără să-și dea seama, face din viața lui și a celor din jur un chin, complăcându-se în respingeri, conflicte și judecăți. Pentru el oricine altcineva care nu corespunde tiparelor lui mentale și care nu se fălește cu problemele și suferințele lui și cele ale celor din jur trebuie respins și înfierat. Halal gândire! Ce mod dezastruos de a-ți trăi viața! Ce perspectivă sumbră asupra vieții poate inocula celor din jurul său, adică celor pe care pretinde că-i iubește! Decât o așa iubire, mai bine lipsă!

Pentru cei mai mulți dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Bietul om, care caută ceva fără să știe exact ce, este dominat de aceste convingeri. Aceste convingeri exprimate direct sau voalat activează și consolidează tendințele celor din jur de a acționa și de a reacționa la evenimente ca și cum ar fi amenințătoare sau distructive. Ăsta este motivul pentru care în situații deosebite oamenii reacționează ca o turmă programată să facă un anume lucru și să ignore absolut orice altceva.

De multe ori este de ajuns doar un cuvânt pentru a activa și a dezvolta o tendință latentă până atunci. Ăsta este motivul pentru care, în unele situații, oamenii s-au comportat cu semenii lor ca niște fiare, călcându-i în picioare și schingiundu-i pentru o idee, pentru o învățătură sau pentru o simplă vorbă care avea rostul de a-i ajuta să iasă din hăul fără fund al suferinței. Acest mod de a acționa ca hipnotizați conform unor credințe sau convingeri a dus la moartea prematură a multor oameni care ar fi putut să le arate celorlalți adevărul sau măcar un mod diferit de a aborda viața. Așa a fost linșat Iisus, Gandhi, Luther King și mulți alții care au încercat să le arate adevărul celorlalți și să-i facă să fie mai iubitori. Adică să-i învețe cum să accepte, pentru că iubirea înseamnă acceptare; simpla acceptare.

Lipsa de acceptare, chiar și a unei idei sau păreri înseamnă împotrivire sau conflict, iar ele nu prea denotă iubire. Etichetările sau categorisirile din textul trimis nu implică în niciun caz acceptare, ci condamnare și judecare. Ce dovadă de iubire cruntă este asta? Astfel de oameni îl condamnă pe cel care nu și-a crescut copiii în suferință, ci într-un mediu permisiv și lipsit de conflicte. Care, dacă nu a putut să le elimine complet durerile și suferințele, nu le-a amplificat prin operații și internări în spitale, ci prin acceptare și reechilibrare naturală.

Astfel de oameni îl condamnă pe cel care își crește copii în înțelegere, acceptare și optimism. Cei care nu consideră creșterea copiilor o corvoadă ci o plăcere normală a acestui vis trebuie înfierați, nu-i așa? Dacă unii nu sunt în stare să se elibereze de suferință, cei care au făcut-o trebuie judecați și reduși la tăcere.

Astfel de oameni se laudă cu câte rude de gradul întâi a înmormântat și îi apreciază pe ceilalți în funcție de asta. Un criteriu normal, nu? Adică faptul că cei din jur rămân cât mai mult în visul celui care le asigură un mediu permisiv și o iubire necondiționată, trebuie condamnat. Ar trebui să dispară cât mai mulți și cât mai repede, pentru a corespunde cerințelor mărețului ego, judecătorul suprem al vieții.

Iar finalul este și mai dureros. Nemaigăsind alte criterii pentru a judeca, eticheta, condamna și respinge, recurge la termeni nepotriviți unei discuții normale. Prima intenție a fost să ignor acest text, dar de mult nu mai iau în seamă astfel de intenții. Citindu-l mai atent mi-am dat seama de suferința cruntă care emană din cuvintele lui și că modul lui de a aborda viața poate fi folosit ca exemplu pentru modul în care se comportă cineva care se identifică cu credințele și convingerile minții.

Cei care s-au eliberat de suferință sunt considerați periculoși, comparându-i cu fundamentaliștii. Nici măcar nu a citit atent articolele de pe site. Ar fi descoperit că cele scrise nu implică nicio credință, ci simplul adevăr. Adevărul nu este o credință; nu este o religie. Fundamentaliștii, ca și creștinii, ca și budiștii și ca și ateii sunt pur și simplu niște oameni. Oameni care au dreptul să creadă ce consideră de cuviință, așa cum și tu crezi lucrurile pe care le susții cu atâta vehemență. Numai că toate astea sunt credințe…simple gânduri în mintea care te folosește.

Acum mă voi adresa direct judecătorului meu, pentru a-și da seama cât de mult se înșală și cât de departe este de normalitate. Asta în cazul în care ar putea să accepte asta și să își dea seama ce înseamnă normalitate. Pentru că normalitatea nu înseamnă habotnicie; nu înseamnă apărarea unor credințe false chiar împotriva adevărului; nu înseamnă condamnarea celorlalți pentru niște idei; nu înseamnă să apreciezi iubirea în funcție de suferință. Dacă asta ți se pare normalitate, cred că ți-ar prinde bine un control de genul celor pe care le recomandai la început celor care văd altfel viața.

Fără să știi despre ce este vorba mă condamni pentru că aș medita, ca și cum meditația ar fi un păcat capital. Chiar dacă nu meditez, îți recomand măcar să încerci. Poate mintea te va slăbi un pic, permițându-ți să îți dai seama că mai există și altceva, în afară de credințele și convingerile care te domină. Meditația poate ajuta la multe lucruri, dar nu și la cunoașterea adevărului, pentru că este tot o acțiune. Pentru a descoperi adevărul trebuie doar să-l recunoști, să-l observi. Atât! Orice acțiune te îndepărtează de adevăr.

Și cu ce sunt vinovați cei care pleacă în India pentru a căuta o cale de a se elibera de suferință? Ar trebui să se cufunde în ea, așa cum faci tu? Și de ce mă consideri a fi unul dintre ei? Crezi că trebuie să mergi undeva pentru a afla adevărul? Am recunoscut ceea ce sunt fără să trebuiască să plec undeva. A trebuit numai să depășesc mintea și subtilitățile și hachițele ei. Atât! Adevărul îi este sub nas oricui, chiar și celor dominați de minte, așa cum ești tu. Depășește mintea și te vei elibera!

Îmi reproșezi că mi-am folosit mintea pentru a scrie 6000 de cuvinte. Recunosc, sunt vinovat de folosirea minții! Și te iert că te lași folosit de ea și le provoci suferințe celorlalți! Problema este dacă te vei putea ierta singur. De fapt și iertarea este un atribut al egoului…mai potrivit ar fi să-ți spun că te accept așa cum am acceptat multe ironii, injurii, judecăți și agresivități din partea celor cărora am încercat să le prezint adevărul. Și văd că încă le primesc. Le accept și le voi accepta, pentru că adevărul este singurul care ne eliberează de dominația minții. Ce să-i faci! Asta cunosc, asta propăvăduiesc. Este una dintre puținele dorințe care mi-au rămas în visul ăsta și, până când va dispărea, asta voi spune și despre asta voi scrie. Sper să-ți fie de folos! Și să fie relevante pentru cei care nu erau conștienți încă de problemele provocate de dominația minții.

ÎNȚELEPTUL ȘI FIICA LUI

Dialogul de mai jos este un mic extras din noua carte „PRIN OCHII MÂȚEI”, care va apărea la începutul acestui an. Este un dialog edificator pentru cei care m-au întrebat despre meditațiile active ghidate (exercițiile) programului „52 pași până la iluminare” Cei care doresc mai multe amănunte îmi pot scrie la adresa de e-mail de pe site.

Acum dialogul:

„…….

– Dar, despre mine ce crezi? Cunosc adevărul?

– Tu ce zici?, a întrebat-o amuzat. Îl cunoști sau nu?

– Cred că da, i-a răspuns nesigură.

– Credința nu își are locul aici. Adevărul este o certitudine, nu o credință. Când vei fi sigură de asta, înseamnă că știi care este adevărul, dar încă nu l-ai asimilat. Iar, după ce îl vei asimila, nu va mai exista persoana care îl cunoaște.

– Adică dispare, nu?

– Nu, pentru că persoana nu a existat niciodată. Doar îți vei da seama că persoana care te considerai a fi era o iluzie, ca o imagine la televizor sau ca o hologramă.

Și zicând asta, s-a așezat pe fotoliu continuând să mă scarmene între urechi și a pornit televizorul. Apoi, i-a făcut semn fetiței lui să se așeze pa canapeaua alăturată și să privească ecranul.

– Păi, persoanele din ecranul televizorului par foarte reale, a constatat fetița după câteva clipe de observare atentă. Chiar și acțiunile și vorbele lor par reale.

– Uite, opresc televizorul!, a spus apăsând butonul telecomenzii. Unde sunt acele persoane? Unde sunt vorbele lor?

– Au dispărut. Dar de ce apar?

A repornit televizorul, reducând la minim sonorul. Imediat ce a apărut o scenă mai colorată a apăsat butonul „Stop cadru”.

– Ce vezi pe ecran tăticule?

– Niște oameni care au încremenit, ca și cum ceva i-a făcut să încremenească, a răspuns cea mică amuzată.

– Dacă zici că sunt niște oameni, i-ai de mână și scoate-i din ecran!, a îndemnat-o chicotind.

– Păi, nu pot să fac asta, i-a răspuns privindu-l nedumerită.

– Și nici nu o să poți, pentru că nu vezi decât niște culori, nu altceva.

A repornit filmul, anulând comanda anterioară.

– Acum ce vezi pe ecran?

– Niște oameni care se mișcă, i-a răspuns sigură pe ea.

– E, dacă asta vezi, scoate pe unul dintre ei din ecran.

– Știi bine că nu se poate, a replicat un pic agasată.

– Deci nu vezi niște oameni, nu-i așa?

– Văd tot niște culori, dar care se mișcă.

– Ce îți spune că se mișcă?

Fără să știe ce să mai răspundă, fetița a tăcut, privindu-l cu un aer întrebător.

– Mișcarea este o interpretare a minții, care își amintește o poziție trecută și o leagă de cea actuală, i-a explicat. Mai mult, o imaginează și pe cea viitoare, anticipând-o. Dar în clipa prezentă există doar o culoare. În cea ulterioară există o alta și tot așa la nesfârșit. Mintea leagă între ele toate aceste culori unice într-o aparentă mișcare și schimbare.

În timp ce termina de vorbit, a pornit și sonorul.

– Uite, acum sonorul este activ. Ce auzi?

– Sunetele din film și dialogurile oamenilor, a răspuns fetița după câteva clipe de concentrare.

– Hai să nu dăm atenție sunetelor și să ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor pe care le auzi.

A făcut o pauză de câteva secunde, permițându-i copilei să se concentreze asupra cuvintelor pe care le auzea, după care a continuat:

– Cum de poți să înțelegi cuvintele?

– Nu știu, i-a răspuns ea nedumerită. Pur și simplu le înțeleg.

A schimbat programul cu unul în care se vorbea o limbă străină.

– Și aici oamenii vorbesc. Înțelegi ce spun?

– Păi nu, pentru că nu cunosc limba, a răspuns fetița amuzată.

– Ce înseamnă în realitate că nu cunoști limba?

Fără să știe ce să-i răspundă, copila l-a privit din nou cu ochii mari. Observându-i expresia mirată, a izbucnit în râs și a continuat:

– Înseamnă că mintea nu recunoaște seriile de sunete și nu le poate lega în cuvinte. Cuvântul nu există în realitate, dar sunetele da. Se aude un sunet. Mintea îl recunoaște și îl memorează. Apoi se aude altul și mintea își reia programul, dar de data asta leagă sunetul recunoscut anterior de cel actual. Și tot așa, până când formează cuvântul. Numai că orice cuvânt este o interpretare mentală a unei succesiuni de sunete. Dacă mintea nu știe cum să interpreteze o serie de sunete, atunci ți se pare că nu înțelegi acel cuvânt. Dar în realitate, mintea nu a memorat înțelesul acelei succesiuni sonore. Odată ce începe să o facă, ai senzația că înțelegi cuvintele și consideri că înveți o limbă străină.

A schimbat programul revenind la cel anterior.

– Dacă privești acțiunea ți se pare că acele persoane vorbesc, nu-i așa?

– Da, tati! Mi se pare că văd și aud niște oameni, care participă la o acțiune.

– Adică, crezi că vezi și auzi același lucru. Dar asta este realitatea?

– Așa mi se pare, că văd și aud niște oameni.

– Ce vezi atunci când privești ecranul?

– Niște oameni.

– Iar te-ai lăsat păcălită de minte! Nu ai cum să vezi oameni, ci doar niște culori. Culorile astea există fără să fie văzute?

– Există.

– Ești sigură? Închide ochii! Unde sunt culorile?

Și în timp ce spunea asta a schimbat programul și a redus sonorul la minim.

– Nu mai sunt. Au dispărut, a constatat fetița. Dar dacă deschid ochii vor reveni.

– Ia deschide-i! Ce vezi acum.

– Aaaa, nu-i corect! Ai schimbat programul!, a protestat ea.

– Treci peste nemulțumire și spune-mi clar ce vezi!

– Alte culori.

– Pe ce te bazezi când spui altele?

Fetița îl privi din nou nedumerită.

– Pe memorie, care îți spune că anterior ai văzut alte culori. Numai că nu există nicio dovadă că acele culori au existat vreodată, pentru că în realitate nu există decât culorile pe care le vezi acum. Dar, ia gândește-te cât de frumos va fi la mare, în vacanță. Cum te vei bălăci în apa călduță; cum adie briza; cum te încălzește soarele. Va fi frumos, nu-i așa? În acest vis cu ochii deschiși, unde erau culorile pe care le considerai că există.

– Nici măcar nu le-am mai văzut.

– Înseamnă că nu ai mai fost conștientă de ele, ci de altceva. Asta îți demonstrează că nici culoarea și nici vederea nu există dacă nu ești conștientă de ele. Același lucru este valabil și pentru auz și sunete și pentru celelalte simțuri. Sunetul nu există independent de auz și nici sunetul și nici auzul nu există dacă nu ești conștientă. Asta reduce totul la conștiință. De asta vă spun mereu că totul este conștiință. Acum să revenim la credința că vezi și auzi același lucru. De exemplu că vezi și auzi niște oameni.

A revenit la programul anterior și a repornit sonorul.

– Prin vedere nu poți percepe decât culoare, iar prin auz nu poți auzi decât sunet. Poți auzi vreo culoare sau vedea niște sunete?

– Nu se poate.

– Închide ochii și ascultă sunetele, fără să iei în seamă ce încearcă să-ți spună mintea. Există vreo persoană care să producă sunetele? Care sunet sau parte a lui constituie persoana? Acum cercetează auzirea sunetului. Ce parte a ei îți arata existența unei persoane care să audă?

– Niciuna! Sunetul apare și este auzit, dar mi se pare că trebuie să fie produs de ceva și auzit de cineva.

– Aceste păreri sunt simple credințe, adică gânduri, care apar ulterior auzirii și sunt proiectate de minte peste sunet și auz, făcându-te să crezi că sunetul este produs de ceva și auzit de cineva. În realitate sunetul apare odată cu auzul, doar dacă ești conștientă de el. Orice altceva ți s-ar părea că apare în experiența sonoră este iluzie.

În timp ce vorbea a oprit iarăși sonorul televizorului, apăsând și „stop cadru”.

– Acum deschide ochii și spune-mi ce vezi.

– Niște oameni, a răspuns fetița cu o voce pusă pe șotii.

– Care culori reprezintă oameni? Care sunt ale oamenilor și care ale locului în care se desfășoară acțiunea? Ce diferențiază o culoare de alta? Există ceva care le interpretează, nu-i așa? Acest ceva este mintea. Dar, privește atent ecranul! Găsești vreo culoare care să conțină această interpretare? Pe lângă asta, există vreo persoană care vede? Ce parte din vedere sau culoare îți demonstrează existența acestei persoane?

Copila îl privea amuzată cu un aer mirat, neștiind ce să spună.

– Nu găsești nicio persoană, decât culori, nu-i așa?, a continuat în același stil amuzant. Interpretarea lor nu se regăsește printre culorile de pe ecran, pentru că este un gând care nu se vede. Gândul de interpretare nu se poate vedea, auzi, mirosi, gusta sau atinge. Interpretarea nu face parte din simțire, fiind o asociere mentală, un gând.

A pornit din nou filmul, lăsându-l să se desfășoare normal.

– Observă că ceea ce vezi nu poate fi auzit, iar ceea ce auzi nu poate fi văzut. Culorile se văd, iar sunetele se aud, fără nicio legătură între ele. Fețele și lucrurile care ți se par că se văd și se aud sunt simple interpretări mentale, bazate pe combinarea percepțiilor. Dacă vrei să asimilezi ceea ce ai aflat acum, repetă această cercetare cât mai des, în orice situație. Vei remarca cum vei deveni din ce în ce mai liniștită și mai calmă. Mintea ți se va domoli și te vei concentra mult mai repede și mai ușor asupra lucrurilor care par că cer un răspuns din partea ta. Vei vedea cum viața se va transforma într-un joc amuzant, fără să mai fi deranjată de nimic. Și asta nu din cauză că te-ai transformat într-o insensibilă, așa cum sunt considerați mulți dintre cunoscătorii adevărului, ci pentru că realizezi instantaneu că orice observi sunt simple apariții ale conștiinței, adică ale tale. Și că nu sunt separate de tine, pentru că nu există dacă nu le conștientizezi.

Observând că fetița căsca de mama focului, a izbucnit în râs, comentând:

– Asta este reacția minții la adevăr. Adevărul este foarte periculos pentru minte, pentru că înseamnă sfârșitul dominației ei. Imediat cum simte că poziția îi este amenințată, mintea induce o stare apăsătoare, de plictiseală sau oboseală. Asta s-a întâmplat și acum. Te simți obosită, chiar dacă nu ai făcut nimic altceva decât să privești și să auzi. Ori, chestiile astea le faci în alte situații ore întregi, fără să simți vreo oboseală. De ce acum te simți brusc obosită și atunci nu simțeai nici pic de efort?

– Probabil că din motivul pe care mi l-ai spus, i-a răspuns ea, ștergându-și lacrimile după un alt căscat sănătos.

– Ne oprim aici cu discuția, pentru că într-o astfel de stare nu vei mai înțelege mare lucru. Odată și-odată vom cerceta și stările, ca să ieși de sub influența lor.”

Cercetarea gândurilor, amintirilor, emoțiilor, credințelor, convingerilor și a stărilor sunt câteva dintre subiectele abordate în exercițiile programului.

DEPENDENȚELE ȘI ILUMINAREA

Ceea ce veți citi aici vă va ajuta să depășiți momentele critice din viață și să faceți față mai ușor suferințelor de orice fel. S-ar putea ca pentru unii dintre voi să fie atât de folositoare încât să elimine complet suferințele și crizele. Dar asta depinde numai de voi. De cât de mult veți aplica practicile de aici și cât de atent veți cerceta experiențele pe care le trăiți.

Nu vă speriați! Nu sunt exerciții care să necesite eforturi fizice sau mentale. Nici măcar nu trebuie să stați în meditație ore în șir. Trebuie doar să vă folosiți atenția și să tratați lucrurile cu seriozitate. Dar în afară de ele mai aveți nevoie de ceva foarte important: RĂBDARE. Nimic nu se rezolvă instantaneu și după cum dorim noi. Așa că aplicați exercițiile de cercetare și observare cu multă atenție, seriozitate și răbdare.

Pentru majoritatea dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Ne trăim viețile conform acestor credințe și convingeri, considerând că sunt normale și îi judecăm pe ceilalți prin filtrul lor. Aproape niciodată nu ne întrebăm dacă sunt corecte sau nu. Ca să nu mai vorbim câți dintre noi le cercetează cu atenție pentru a vedea ce sunt. Mulți dintre noi suntem atât de atașați de credințele și convingerile noastre, încât ne identificăm cu ele, considerându-le fundamentale pentru persoana care ne considerăm că suntem. Astfel, prin identificarea cu credințele religioase, ne considerăm creștini, musulmani, budiști, etc. Prin identificarea cu credința că suntem corpul, ne considerăm frumoși, urâți, grași slabi, etc. Prin identificarea cu credința că suntem personajul principal din filmele mentale, ne considerăm buni, răi, deștepți, superiori, cei care controlează totul, etc.

Asta ne arată că persoanele care ne considerăm că suntem depind în foarte mare măsură, dacă nu complet, de aceste credințe și convingeri. Și ce denotă această observație? Chiar dacă ni se pare că nu este așa, această constatare simplă ne arată că suntem dependenți. Depindem de credințele și de convingerile noastre, dar și de persoana cu care ne identificăm și de nevoile, dorințele, poftele și obsesiile ei.

La prima vedere ele sunt niște lucruri normale, pe care le considerăm reale. Ținem cont de ele pentru a ne trăi viețile și a relaționa cu ceilalți. Fără să devină prea intense și să provoace probleme, sunt considerate niște lucruri obișnuite pentru cei mai mulți dintre noi. Culmea este că cei care nu iau în seamă poftele, dorințele, plăcerile și credințele sunt considerați ciudați, dacă nu chiar anormali sau nebuni. Dar tot ciudați sau nebuni sunt considerați și cei care urmăresc cu frenezie să-și satisfacă poftele, plăcerile sau dorințele, precum și cei care sunt atât de obsedați de credințele și convingerile lor, încât devin periculoși. Atunci cine este nebun și cine normal? Nu cumva sunt niște etichetări bazate pe niște criterii relativ greșite?

Ce sunt toate chestiile astea de care credem că depindem pentru a exista, supraviețui și trăi? V-ați pus vreodată întrebarea ce este o credință sau o convingere? Sau o poftă sau o obsesie? V-ați gândit vreodată dacă obiectele căutate sunt reale? Ce sunt toate lucrurile astea de care suntem dependenți?

Ce aș putea să spun despre dependențe? Pentru început ar trebui să îmi dau seama de dependențe și să accept asta. Recunosc, sunt dependent! Sunt dependent de plăcere. Sunt dependent de mâncare. Sunt dependent de aer. Sunt dependent de apă. Sunt dependent de gândire. Sunt dependent de adăpost. Sunt dependent de confort. Sunt dependent de muncă. Sunt dependent de bani. Sunt dependent de posesiuni. Sunt dependent de relații. Sunt dependent de prieteni. Sunt dependent de sex. Sunt dependent de faimă. Sunt dependent de putere. Sunt dependent de influență. Sunt dependent de control. Sunt dependent de nume. Sunt dependent de cumpărături. Sunt dependent de pariuri. Sunt dependent de risc. Sunt dependent de adrenalină. Sunt dependent de droguri. Sunt dependent de alcool. Sunt dependent de cafea. Sunt dependent de fumat. Sunt dependent de sănătate. Sunt dependent de medicamente. Sunt dependent de tratamente. Sunt dependent de credințe. Sunt dependent de religie. Sunt dependent de ritualuri. Sunt dependent de stările euforice. Sunt dependent de spiritualitate.

Și, nu sunt dependent numai de lucrurile plăcute, ci și de evitarea celor înfricoșătoare. Mi-e frică de moarte. Mi-e frică de înec. Mi-e frică de suferință. Mi-e frică de suferința altora. Mi-e frică de durere. Mi-e frică de eșec. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de înălțime. Mi-e frică de apă. Mi-e frică de lipsuri. Mi-e frică de boală. Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică de trădare. Mi-e frică de părăsire. Mi-e frică de izolare. Mi-e frică de întuneric. Mi-e frică de schimbare. Mi-e frică de sunetele puternice. Mi-e frică de agresivitate. Mi-e frică de foamete. Mi-e frică de însetare. Mi-e frică de abuz. Mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de pedeapsa divină. Mi-e frică de păcat. Mi-e frică de necunoscut. Mi-e frică de necunoscuți. Mi-e frică de inactivitate. Mi-e frică de liniște. Mi-e frică să vorbesc în public. Mi-e frică de spațiile închise. Mi-e frică de locurile aglomerate. Mi-e frică de spațiile deschise. Mi-e frică de șef. Mi-e frică de Poliție. Mi-e frică de teroriști. Mi-e frică de cutremur. Mi-e frică de inundație. Mi-e frică de dezastre. Mi-e frică de apocalipsă. Mi-e frică de gângănii. Mi-e frică de șerpi. Mi-e frică de oameni.

De ce am trecut și frica aici? Pentru că frica este dorința de a evita sau scăpa de ceva, fiind tot o dorință. Iar dorința alături de căutare constituie fundamentul dependenței. Aș putea să umplu articolul numai cu dependențele mele de lucrurile plăcute sau de evitarea celor înfricoșătoare. Dar nu ar avea rost să vă consum prețiosul timp cu prostii. În principiu dependența este o căutare, o dorință pentru a obține sau pentru a evita ceva viitor. Dorința este provocată de căutarea împlinirii, a liniștii, a eliberării, a fericirii și a identității reale și stabile. Dorința înseamnă atașament. Dar asta este o constatare superficială, pentru că atașamentele nu apar în lipsa persoanei care se atașează. Deci, mai corect ar fi să spunem că dependența este atașament asociat cu identificare.

Putem încerca o mulțime de metode pentru eliberarea de dependențe și de reacțiile nedorite. Există practici pentru  menținerea unei gândiri pozitive, pentru eliminarea negativităților, pentru diminuarea anxietății. Alte metode constau în apelarea la credințe și ritualuri spirituale, la tehnici yoga și meditație sau la diverse programe mentale. Puteți găsi o mulțime de astfel de metode și de practici. Multe dintre ele sunt foarte eficiente, dar aproape niciuna nu rezolvă definitiv problema dependenței. În majoritatea cazurilor, dependențele revin, după o anumită perioadă, sau sunt înlocuite cu altele. De multe ori revenirea vechii dependențe este mult mai puternică decât înainte, de parcă acea eliminare temporară era doar o încercare firavă de strangulare a unei tornade care s-a dezvoltat în spatele ei. Dorința de a scăpa de dependențe poate deveni foarte puternică, aproape ca o obsesie. Se transformă într-o altă dependență (căutarea eliminării dependențelor), care este mult mai greu de eliminat

Faceți mereu câte ceva, evitând momentele de liniște apăsătoare și de plictiseală? Mâncați sau ronțăiți mereu câte ceva? Vreți mereu altceva sau mai mult? Urmăriți mereu să schimbați ceva? Vi se pare mereu că vă lipsește ceva pentru a fi mulțumiți? Vi se pare că nu sunteți niciodată mulțumit indiferent ce ați obține; indiferent câte bunătăți ați mânca și oricât ați bea; indiferent câte lucruri ați cumpăra; indiferent cât de mult ați munci; indiferent câte relații intime și câte experiențe sexuale ați avea; indiferent ce poziție socială sau câtă faimă ați câștiga ? Dacă veți răspunde „DA” la una dintre întrebări, sunteți dependent. Dependența implică suferință și zbucium, care elimină aproape complet liniștea necesară pentru a vă da seama de reacțiile necontrolate. La început dependențele sunt considerate plăceri, dar cu timpul se consolidează, devenind distructive pentru corp și minte. Orice dependența este ca un sac fără fund, care nu poate fi umplut niciodată, orice ați face. Nu există „destul”! Căutăm și iar căutăm și tot așa, fără să găsim niciodată ceea ce căutăm în realitate.

Când dependența este puternică, ne controlează viețile Ajungem să urmărim din ce în ce mai asiduu următorul moment de activitate, de excese sau de consum de substanțe, pentru că gândurile și sentimentele aparent neplăcute par că ne forțează să facem asta pentru a scăpa de ele. Numai că ele sunt simple gânduri și senzații. Niște proiecții ale unor momente trecute în momentul prezent. Un fel de filme în care revine aproape mereu trecutul, care se repetă la nesfârșit, combinându-se cu imaginile despre viitor. Căutăm soluții de eliminare sau de evitare a lor, pentru a ne elibera de presupusa lor amenințare într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. La fel cum căutăm să scăpăm de lipsuri, agitație, relații nedorite sau plictiseală, căutăm să scăpăm și de amintirile incărcate emoțional și de suferințe.

În momentul în care ne-am satisfăcut pofta simțim relaxare sau satisfacție, dar este efemeră. Aceste momente sunt un fel de respiro în această continuă alergare nebună, pentru că niciodată nu găsim o eliberare definitivă din acest ciclu de evitări și căutări. Aceste scurte stări sau experiențe de liniște și de pseudomulțumire dispar inevitabil, pentru că toate experiențele și stările sunt temporare. Fără să găsim eliberarea mult dorită, căutăm din ce în ce mai hipnotizați o soluție viitoare, suferind din ce în ce mai mult. Este un fel de spirală fără sfârșit.

După ani și ani de căutări și suferințe am înțeles: eliberarea de dependență și atașamente se găsește în singurul loc în care dependentul refuză să caute ÎN MOMENTUL PREZENT. Este singura cale de a ne elibera definitiv de dependențe. Îi putem spune oricum: Momentul Acum, Starea de liniște naturală, Starea de non-separare și de completitudine. Îi mai putem spune perspectiva observatorului neutru. Din această perspectivă observăm lucrurile așa cum sunt, fără a ne mai lăsa absorbiți de tragediile și impulsivitățile pe care mintea le proiectează.

Modul de adoptare a perspectivei observatorului neutru îl puteți descoperi în cadrul programului „52 de pași până la iluminare”. Amănunte despre program găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Pentru lămuriri suplimentare puteți să-mi scrieți aici: non.dualitate@yahoo.ro

 

DEPRESIA ŞI ILUMINAREA

 

Ce este depresia?

Depresia poate fi considerată o oportunitate pentru a ne da seama ce suntem. Este reacția noastră la amăgire și suferință. Suferința este foarte reală, dar este provocată de iluzie, iar această confuzie se manifestă prin depresie. Putem să spunem că depresia este modul în care unii dintre noi reacționează la nebunia identificării cu gândurile și credințele minții noastre, care nu au nicio legătură cu cine suntem cu adevărat. Din punct de vedere spiritual, depresia este un îndemn pentru trezire, al ființei noastre nebăgate în seamă până atunci.

Cum se simte depresia? Silă, saturație, uscăciune, goliciune, inutilitate, evitare, anxietate dublată de deziluzie. Chiar și ridicarea din pat după trezire pare obositoare și inutilă. Se poate spune că este dușmanul liniștii. Începem să pierdem lucrurile la care țineam: familie, prieteni, posesiuni, carieră și tot ce conta pentru noi. Multe dintre lucrurile pe care le considerăm importante pot dispărea într-un timp foarte scurt. Sentimentul de inutilitate ne face să credem că nu mai putem face nimic. Ne retragem într-un fel de carapace, din care privim resemnați cum lumea încearcă să ne strivească.

Psihologia consideră depresia o afecțiune clinică ușoară până la moderată, care are atât simptome fizice cât și mentale și afectează starea de spirit, modul de a gândi, emoțiile, sentimentele și energia vitală.

Dispare depresia odată cu trezirea spirituală?

Da și nu.

Da, pentru că este înțeleasă ca aspect al visului, fiind identică cu orice altă stare. Nu, pentru că simptomele ei nu dispar, așa cum nici durerea nu dispare când ne iluminăm.

Un înțelept înțelept spunea: “Înainte de iluminare eram deprimat; după iluminare sunt tot deprimat”.

Depresia nu dispare când ne “iluminăm”, dar experiența ei este foarte diferită, pentru că dispar sentimentele de inutilitate, tristețe și pustiire. În schimb, pot apărea unele simptome fizice, cum ar fi insomnia și senzația de secătuire. Iluminatul are o atitudine diferită față de toate astea. Pentru el, lucrurile astea sunt doar o altă experiență identică cu toate celelalte. Nu mai există nici teamă, nici aversiune și nici atașament. Rămân doar simptomele fizice, care nu se mai transformă în acel abis întunecat pe care îl numim depresie.

În procesul asimilării adevărului, al iluminării cum i se mai spune, mulți oameni descriu experienţe foarte dureroase, cum ar fi noaptea întunecată a sufletului, detașarea și apatia totală. Această deprimare profundă este foarte periculoasă dacă apare la început, când iluzia nu este văzută în deplinătatea ei. Este foarte greu să depășim singuri astfel de crize. Nu este imposibil, dar durează destul de mult și necesită o capacitate deosebită de a înfrunta demonii pe care îi proiectează mintea în fantasmele ei.

Însă, dacă criza apare după ce asimilarea adevărului s-a aprofundat și multe dintre aspectele iluziei au fost dezvăluite, deprimarea, oricât de puternică ar fi, se va elimina de la sine destul de repede. Senzațiile preliminare, care declanșează reacțiile mentale, sunt observate așa cum sunt, imediat ce apar. Toate senzațiile fizice și filmele mentale cărora li se asociau sunt văzute exact așa cum sunt, adică simple senzații și gânduri, fără nicio legătură între ele.

Fără posibilitatea de a le dezvălui falsitatea, puterea lor de influență este extraordinară. Asocierea lor de către minte, combinată cu convingerea că sunt reale, duce mereu la apariția unui ciclu puternic emoțional de reacție al fantasmelor minții combinate cu senzațiile corporale. Astfel emoțiile devin mai puternice, filmele mentale mult mai înfiorătoare, iar senzațiile fizice depăşesc pragul durerii. În principiu, toate emoțiile apar ca reacție a fantasmelor mentale și a senzațiilor corpului. Dar, odată cu recunoașterea instantanee a tuturor acestor aspecte, ne putem elibera ușor de influența senzațiilor declanșatoare ale acestui proces înainte ca el să înceapă.

Pe măsură ce adevărul se asimilează și ne trezim din amăgirea ego-ului, poate apărea apatia și deprimarea. O deziluzie majoră poate apărea și atunci când ne dăm seama că toate intențiile noastre, chiar și cele mai bune, sunt dominate de ego. Chiar și dorința de eliberare sau cea de a le dezvălui și altora adevărul sunt tot ale egoului. În primul caz dorința este a “egoului sătul” de limitările pe care și le-a indus singur, iar în al doilea este a “egoului iluminat”. Chiar dacă sunt egotice, aceste două dorințe duc la eliberare. Sunt un fel de sinucidere a egoului.

Deprimarea “iluminatului”, mai precis sentimentele de lehamite, înstrăinare și dezolare pot dura o vreme. Când ne dăm seama că nu suntem ceea ce credeam, începem să remarcăm falsitatea credințelor, convingerilor și identităților de care ne atașasem. Uneori acest lucru poate fi eliberator, pentru că mintea devine limpede și deschisă. Dar, alteori, alteori mintea poate deveni greoaie și confuză. Atâta timp cât totul este iluzie, putem trage concluzia că nimic nu mai contează. Și atunci, de ce ne-ar mai interesa ceva? Ce mai contează familia, prietenii, cariera, lumea sau ceilalți?

Însă descoperirea iluziei, această implicație a asimilării adevărului are două aspecte. Chiar dacă ne dăm seama că nimic nu este real, de ce să respingem? De ce să nu le acceptăm ca un joc. Așa cum ne jucăm în vis, de ce să nu ne jucăm și în acest vis, al stării de veghe? De ce nu ar trebui să ne mai intereseze lumea și să nu ne mai angajăm în experiențe? Atâta timp cât visul nu dispare odată cu dezvăluirea lui, de ce să nu-l trăim din plin? Nu trebuie să ne rupem de lume. Putem participa la spectacol, fără să mai căutăm în el împlinirea, liniștea și fericirea, pentru că acum știm că ele sunt specifice ființei noastre eterne și nu lumii muritoare.

Acum aveți ocazia să vă dați seama ce sunt toate aspectele deprimării, cine este persoana afectată de ea și ce suntem în realitate. Programul “52 de pași până la iluminare” vă ajută să descoperiţi iluzia lumii, a corpului și a minții, dezvăluindu-vă identitatea reală. Mai multe amănunte găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Odată ce vă veţi da seama de natura voastră reală, toate aspectele lumii, corpului și minții care vă influențau și vă făceau să reacționați în mod automat, vor fi văzute exact așa cum sunt. Adică simple senzații, gânduri, imagini sau filme mentale, care nu au nicio putere.

 

 

CE SUNT VISELE? CE ESTE LUMEA? CE ESTE MOARTEA?

V-aţi întrebat vreodată ce sunt visele? De unde apar şi de ce apar? De ce visele nu diferă cu nimic de starea de veghe pe care o considerăm viaţa reală? Atunci când ne trezim reintrăm în viaţa reală şi în lumea ei din acelaşi punct din care am lăsat-o când am adormit? Sau v-aţi pus vreodată întrebarea dacă această lume este reală?

De câte ori nu v-aţi întrebat ce este moartea şi ce se întâmplă cu noi după acel moment? Lumea este un loc permanent în care apărem la naştere şi din care dispărem la moarte?

Răspunsul la astfel de întrebări şi la multe altele îl găsiţi aici:

http://www.editura-atman.ro/index.php/books/dincolo-de-vise-marius-mihai-lungu

Cartea este o ficţiune compusă din învăţături reale aplicate în situaţii reale şi ipotetice. A apărut ca o continuare a celei anterioare, „Copilul Mării”, abordând stările fundamentale (de veghe, vis şi somn profund), aparenta lor schimbare şi persoana care trăieşte aceste stări. Citind-o puteţi să vă daţi seama ce este real şi ce este iluzoriu în toate aspectele acestor stări.

PROGRAMUL: „52 DE PAŞI PÂNĂ LA ILUMINARE”

PROGRAMUL

Programul care va purta titlul de mai sus este o îndrumare directă în format audio, structurată în 52 de exerciţii. Adică, câte unul pe săptămână, pe parcursul unui an. Este primul program de cunoaştere de sine care abordează fiecare aspect al lumii, corpului, minţii şi al presupusei individualităţi, precum şi al fericirii, iubirii, liniştii, libertăţii, nelimitării şi eternităţii. A apărut ca urmare a discuţiilor purtate cu alţi căutători ai Adevărului, care nu pot participa la un program intensiv de 6 zile din diferite motive, dar care doresc să îşi cunoască Sinele şi să se elibereze de limitările experienţelor de zi cu zi şi de suferinţa aferentă lor.

În ce constă acest program şi cum se va derula?

Cei care se înscriu în acest program vor primi lunar câte patru sau cinci exerciţii în format audio (câte unul pentru fiecare săptămână a lunii), pe parcursul unui an (52 de săptămâni-52 de exerciţii). Exerciţiile trebuie să fie ascultate în anumite condiţii , pentru ca să fie cât mai eficiente. Aceste condiţii (care li se vor comunica la începutul programului şi ori de câte ori este necesar) se referă la mediul şi momentele în care trebuie făcute, neimplicând nimic special, decât dorinţa de eliberare, perseverenţă şi seriozitate. De asemenea, acest program nu mai implică deplasarea într-o anume locaţie unde se vor efectua exerciţiile. Eventualele îndoieli, nelămuriri, etc. se vor aborda operativ prin telefon sau e-mail, fiind asigurată asistenţa pe parcursul întregului program.

Înscrierile şi amănuntele despre curs se pot face pe adresa de e-mail: non.dualitate@yahoo.ro de la secţiunea „CONTACT”.

Iată unele dintre subiectele care fac obiectul exerciţiilor:

DESPRE LINIŞTE ŞI EGO

1 LINIŞTEA

Uneori transcenderea gândirii poate părea o sarcină imposibilă. Dar, această etichetare este tot un gând. Nu lăsa acest gând să te descurajeze. Chiar și o fracţiune de secundă petrecută în liniştea desăvârşită a fiinţei tale, a conștiinței pure, înlătură toate problemele și iluziile.

Schimbările dramatice sunt produse de multe eforturi mici. O metodă foarte simplă și practică este următoarea: când mintea devine agitată și începe căutarea stimulării exterioare, sau rezolvarea unei aparente probleme, îndreapt-o spre interior. Odată ce atenţia se direcţionează către ea însăşi, gândurile încep să se diminueze şi să-şi piardă din putere.

Mintea este mai tot timpul orientată spre exterior, nefiind niciodată mulțumită. Odată ce a obţinut ceva, doreşte altceva sau mai mult. De aici perpetua dorință progresivă de a obţine din ce în ce mai multe lucruri, mai multă mâncare, mai multă distracție, mai multe informații, mai mult sex, mai multe experiențe, chiar şi mai multă cunoaştere. Îndreptarea ei spre interior, către sursa ei, este singura modalitate de a găsi mulțumire și împlinire. În loc de privitul la televizor, navigarea pe internet, lectura sau învățarea a ceva, folosește acest timp pentru a-ţi direcționa atenţia către interior, către sursa sa.

Suntem atât de obișnuiți să vedem cum fiinţa umană este concentrată către exterior, către lucruri şi către lume, încât nici măcar nu avem intenţia de a pune la îndoială normalitatea acestui lucru. Foarte rar vedem pe cineva care stă pur şi simplu, mulțumit și fericit, conştient doar de el însuşi.

Dacă cercetăm corect și obiectiv chestiile considerate normale ale comportamentului uman, analizând atât propriile acțiuni cât și pe cele ale celor din jur, vom remarca foarte repede cât suntem de dependenți de gândire. Dar gândirea nu ne aduce liniştea, chiar dacă ne gândim mereu la ea, făcând fel de fel de acţiuni pentru a o găsi. Astfel, căutăm să ajungem în fel de fel de stări, în fel de fel de locuri, şi în fel de fel de relaţii, considerând că ele ne vor aduce liniştea cea mult visată. Însă, odată ce obţinem aceste lucruri sau ajungem în acele locuri, percepem liniştea pentru o perioadă, până când mintea o acoperă din nou, făcându-ne să alergăm după altceva. Dacă dorim liniştea, trebuie să eliminăm dependența de gândire. Şi o dependenţă nu poate fi eliminată prin luptă, ci prin înţelegere. Înţelegând faptul că gândul nu are nicio realitate, chiar atunci când pare că se referă la ceva, duce la diminuarea progresivă a gândurilor şi a influenţei lor.

2. EGO-UL

Mintea este ca un povestitor: povesteşte acțiunile corpului și ale lucrurilor . Apoi, această poveste este considerată în mod greşit ca fiind un „eu“  separat care controlează acțiunile corpului. Pe lângă individ, mintea consideră că există și nişte forțe foarte riguroase care controlează lucrurile exterioare şi lumea din care fac parte. Singura modalitate de a ne elibera din această interpretare greșită este de a observa iluzia.

Iată cum poți vedea iluzia și să-ţi dai seama de realitate:

Imediat cum apare un gând care împinge la acţiune, cum ar fi: „Mi-e sete, voi bea ceva “, în loc să reacționezi instantaneu la acel gând, observă-l cum dispare. Apoi, îndreaptă-ţi atenţia către sursa gândului. Gândul poate apărea din nou, însoțit chiar și de unele dialoguri interioare dar, din nou, lasă toate astea să treacă și să continuă să observi în tăcere sursa gândului. Observă că aceste gânduri repetitive nu includ nicio obligaţie de a acţiona în vreun fel. Găseşti această obligativitate inclusă în vreunul dintre gânduri, sau este un gând separat care apare ulterior primului?

După un timp vei asista la ridicarea corpului pentru a bea ceva, dar îţi va fi foarte clar că nu gândirea este factorul motivant care controlează mișcările corpului. Gândirea este doar o descriere a lor. Pe măsură ce creşti intervalul de timp între gândire și acțiune mintea va interpreta din ce în ce mai greu gândul care este considerat greșit drept motivația acțiunii. Cu cât poți să îţi observi mai clar acțiunile corpului, cu atât îți va deveni mai evident faptul că nu gândirea le controlează.

Dacă faci acest lucru cu mai multe ganduri și creşti intervalele între gândire și acțiune, atașamentul minții pentru acțiune se va diminua. Mintea detașată și desprinsă de acțiune, fără a mai interveni în derularea ei, va dispărea liniștindu-se. Asta înseamnă moartea ego-ului, „eu“-l iluzoriu, care face alegeri. Fără ca mintea să mai proiecteze iluzia ego-ului, viața se va desfășura de la sine, fără efort, într-o perfectă armonie și unitate. Iluzia este doar rezultatul acordării unei atenții deosebite persoanei din povestea minții.

Natura minții pentru este de a căuta şi de a crea. După ce ne-am dat seama de propria fiinţă şi mintea a înţeles cine îi acordă existenţă, activitatea ei principală va consta din încercarea repetată de a-şi transpune sursa într-o formă conceptuală. Caută iarăşi să obțină acel „ceva”, de data asta infinitul şi liniştea absolută. Astfel vrea „mai mult“; mai multe experienţe de Sine, mai multă linişte etc., numai că „mai mult” se referă la un lucru, adică la ceva care să poată fi definit. Aceste gânduri (care spun că trebuie să existe ceva mai mult) sunt nişte proiecții foarte convingătoare, care pot duce la un ciclu lung de urmărire a iluziilor. Când apar astfel de gânduri  nu trebuie să facem altceva decât să le recunoaștem ca apariţii efemere și să le observăm cum se evaporă. Acel „ceva“ doar există, nefiind nimic.