SCOPUL CUNOASTERII

scopul cunoasterii

Chiar dacă in fiecare din noi există o tendință lăuntrică, care se manifestă subtil, conducându-ne către ceea ce este nevoie să cunoaștem în acest moment, atunci când intervine mintea apare întrebarea: “Care este scopul acestei cunoașteri; la ce-mi folosește?” În astfel de situații este indicat să nu dăm atenție acestei întrebări. Orice întrebare apare la nivel mental; ființa noastră reală nu are nicio întrebare, nu are nicio îndoială. Când apar întrebări, înțelegerea nu este profundă, trebuind să investigăm in continuare realitatea a ceea ce apare și la cine se raportează.
Nu este nicio separare între realitate și natura noastră reală. Este chiar aici în acest moment prezent. Orice ar fi este mereu prezentă. Nu o putem obține sau câștiga, dar nici nu o putem pierde. Natura noastră reală este mereu prezentă, pentru ca nu îi putem nega existența în niciun moment, nu putem spune niciodată că nu existăm.
Ce suntem noi de fapt? Știm ca suntem, ca existăm, fără nicio îndoială, dar vrem să ne cunoaștem adevărata natura. Nu trebuie să ne gândim la asta, pentru că mintea ne va bloca observarea. Trebuie doar să urmăm indiciile fără să le analizăm sau să ne concentrăm asupra lor.
Acest mod de abordare ar trebui să-l adoptam în orice situație, să ne lăsăm trăiți, deoarece dacă analizăm și apreciem ceea ce se întâmplă și gândim că contează, atunci exact asta se întamplă, contează şi devine reală, solidă. Ne-am făcut de lucru cu un singur cuvânt și ne pedepsim pe noi înşine pentru acest cuvânt.
Numim ceva anxietate. Cum arată anxietatea asta; o putem găsi? Cum arată frica. Aceste cuvinte devin foarte reale atunci când li se permite să-și facă de cap şi să rezoneze în minte. De unde izvoresc ele? De la un punct de referinţă, de la un „eu” care a simţit acest sentiment, pe care l-a numit „frica”, într-un moment anterior. Astfel că imediat ce este vazut acest gând, apare imediat răspunsul condiționat din trecut, în care este menţionat punctul de referinţă, sau ego-ului. Ego-ului nu îi place, deoarece nu vrea să fie aici. Vrea să scape așa că opune imediat rezistentă şi intră în conflict prin încercarea de a scăpa, de a o schimba sau de a face ceva cu ea.
Iată cum acest cuvânt, care nu are nici o putere proprie (pentru că nu are substanţă, neputând exista de sine stătător), a facut ca tensiunea arterială să crească, să ni se irite pielea sau să ni se facă părul măciucă. Iata ce poate face „frica” (sau orice alt cuvânt)! Dar dacă nu ne identificam cu acest cuvânt, dacă îl considerăm exact ceea ce este, dacă înțelegem că el nu poate fi niciodată real, aceasta este eliberarea! Ea nu poate apărea decât în prezent. Trebuie să ne oprim complet! Nu trebuie să facem să se întâmple nimic în continuare. Răspunsul la ceea ce se întâmplă nu este implicit. Neîncercând să schimbăm ceva, neopunând rezistență, vedem totul așa cum este, simple cuvinte.
Cuvântul, corpul, mintea sau orice alt lucru nu este nimic. Prezenţa este cea care apare ca materie. Este imposibil să ne îndepărtăm de această prezenţă. Nimeni nu poate să o facă. Chiar aici, în acest moment prezent, nimeni nu-și poate nega existența, sau acel sentiment de prezenţă. Există ceva în neregulă, în afară de faptul că te gândeşti la asta? Când gandești ceva, ce este gândirea? Poate gândirea să gândească de una singura, sau gândirea apare numai în prezență, în conştiință? Există altceva decât această prezenţă, care aparent pare atât de diferită?
Este nevoie de vreun conflict? Este nevoie de vreo disipare de energie? Atunci când ne observăm mintea şi vedem că punctului de referinţă nu-i place ceva, vrea mai mult, sau gândește: „acest lucru nu-mi place” descoperim că toate astea sunt doar idei sau o grămadă de cuvinte spuse. Şi că ne place, sau că nu ne place nu sunt decât alte seturi de cuvinte. Dacă nu ne place acel ceva, încearcăm să scăpăm de el, dacă ne place, atunci vrem mai mult. În ambele cazuri apare un conflict. Această energie pare că aparent se luptă cu sine, dar dintr-o înţelegere greşită. În acest mod apar suferințele. Dar care este cauza de bază a suferinței, ce stă la baza acestor aparente conflicte? Am văzut că toate astea se bazează pe existenta unui ego, a unui punct de referintă, care pare separat si bine definit. Mai precis, ceea ce stă la baza suferinței este separarea, persoana presupusă a fi separată de celelalte.
Chiar dacă personalitatea noastră pare evidentă, ne vom da seama că nu suntem persoane separate sau izolate. Aceasta entitate izolată este doar o creație mentală. Cand observăm acest lucru suntem cuprinși de o libertate launtrică subtilă, care se simte ca o plutire în care încordarile sunt eliminate.
Există o tendință a minții de a complica lucrurile, gândind că ar trebui să facem ceva, să practicăm un ritual, sa aplicăm o tehnica etc. Gândim că acest ceva pe care îl facem ne va ilumina undeva în viitor, numai ca viitorul nu există decat în minte. Singurul moment care există în realitate este cel prezent.
Orice se manifesta ca suferință este un tipar energetic, o aparență ca orice altceva, care are un început și un sfârșit. Daca mintea denumește această suferință ca fiind “a mea”, atunci apare identificarea, iar suferința pare să devină materială, să aibă substanță.
Este important să știm cine suntem, pentru că întreaga noastră imagine despre viață și întreaga noastră abordare se bazează pe acest lucru. O identitate greșită este rădăcina tuturor suferințelor.
Cu cât mai des ne îndreptăm către iluminare, aplicând tehnici și practicând ritualuri, considerăm că ne lipsește ceva, fapt care ne face să trecem cu vederea ceea ce suntem de fapt și să uităm ca noi suntem tot ce avem nevoie, fiind mereu în momentul prezent. Dacă nu ne înțelegem adevărata natură și nu recunoaștem izvorul suferinței (credinta in separare, identificarea cu un ego separat) vom continua sa oscilăm între tragedie și extaz, adâncindu-ne în depresie și anxietate. Va exista întotdeauna un obiectiv, care odată atins va fi urmat de un altul, la nesfârșit.
Scopul acestei căutări este de a trece dincolo de suferință și de aparenta înrobire. Această căutare se sfârșește cu o recunoaștere a ceea ce suntem de fapt. Când ne întrebăm “ce suntem?”, mintea începe să ne proiecteze o grămada de imagini, gănduri și concepte, dar nimic din toate astea nu suntem noi, deoarece ele apar și dispar, iar sentimentul propriu de existență este permanent, nefiind supus schimbării. Dacă ar fi schimbător, ar apărea și dispărea ca și gândul sau ca și senzația.
Cand luăm în seamă conceptul de persoană separată, suntem încurajați să-i cercetăm validitatea. Putem găsi acest “eu” separat? Gândul că nu sunt “iluminat” este o etichetă aplicată unei presupuse persoane care nu este iluminată. Cercetează dacă există vreo persoană.
Suntem “niciun lucru”, fără nici o substanță, o energie conștientă inteligentă, care se manifestă în prezent. Niciodată nu vom putea defini în cuvinte adevărata noastră natură, deoarece cuvintele sunt concepte mentale, iar esența noastră este izvorul lor. Nu trebuie să căutăm “un lucru”. Întelegerea în acest caz trebuie să fie intuitivă, deoarece înțelegerea mentală obișnuită a naturii noastre nu poate exista, deoarece ceea ce suntem conține mintea. Putem cunoaște mintea, dar invers este imposibil. Nu ne putem cunoaște adevărata natură prin minte, pentru că ea nu poate gândi decât în perechi de opuși.
Trebuie să privim la natură, şi să vedem cum acționează așa numiții opuși. Valul vine şi se retrage, recele urmează după cald. În natură opușii nu sunt în opoziţie unii cu altii. Valul în creștere nu se luptă cu valul în retragere. Iarna nu se luptă cu vara. Dacă privim propriile corpuri, observăm că inspirația nu se luptă cu expirația, contracția inimii nu este în conflict cu dilatarea ei. Nu face jumătate de dilatare şi, brusc spune „Am de gând să ma contract”. Numai în minte apare faptul că acesta este un conflict! Singurul motiv pentru care aceste conflicte persistă în minte se bazează pe ideea de entitate separată, de „eu”.
Lucrurile vin si pleacă. Conştientizarea, atenția, are loc spontan şi intuitiv. Lucrurile vor continua să se manifeste în perechi de contrarii. S-ar putea să nu fie bine în acest moment, ar putea fi rău. Dacă nu apare niciun conflict, totul se va rezolva de la sine, rapid şi fără efort. Poate să nu se desfășoare în modul în care „eu” şi mintea ar vrea să fie. Dar, dacă aruncăm o privire înapoi în trecut vedem multe lucruri, cele mai multe dintre ele neîntîmplându-se în modul în care acest „eu” și mintea ar fi vrut! Dacă vă analizați cu sinceritate evenimentele trecute din viețile voastre, vă veți da seama că majoritatea lor a fost așa. Cele mai multe conflicte au aparut din cauza că acest „eu” a vrut să schimbe ceva. Toate conflictele au fost cauzate de „eu” şi, privind înapoi în viaţa, acum putem vedea cum toate așa zisele drame şi traume se imbină perfect în întreg.
Lumea este dualistă. Dacă nu ar fi această manifestare dualistă, nu am ştii că există o lume. Cine este “eu” care experimentează asta? Trebuie să ajungem înapoi la natura noastră originală, astfel încât să nu ne îndreptăm mereu către această entitate aparentă pe care ne-am creat-o singuri. Dacă ne întrebăm singuri, “Cui i se întâmplă acest lucru?” care ar fi răspunsul? Probabil că ați răspunde: “mie”, dar cine este acest “mie” căruia i se întâmplă asta? Unde puteți găsi acest punct de referință, acest “eu”? Dacă aparența ne spune că este un “eu” separat, ar trebui să-l găsim. Oricât de profund am cerceta, vom vedea că nu putem găsi nicăieri acest punct de referință.
Unde este punctul pe care îl căutăm, dacă nu în minte? Dar noi nu suntem mintea, ea fiind unul din obiectele care apar în noi, așa că punctul de referință nu există, fiind doar un gând în minte. Suntem conştienți de gândurile noastre care sunt, de asemenea, obiecte. Cine este, însă, subiectul? Este ceea ce înregistrează imediat toate astea, energia inteligentă pură. Mintea nu poate înţelege asta, deoarece această energie conţine mintea. Deci, încercarea de a ajunge la ea folosind mintea este inutilă. Trebuie doar să vedem şi să înţelegem mintea. Înregistrarea acestei inteligenţe pure funcţioneaza chiar acum, în momentul prezent, perfect, aşa cum a făcut-o întotdeauna. Chiar dacă credem că ne-am îndepărtat de ea, nu am făcut-o niciodată cu adevărat. Chiar dacă ni s-a părut că am uitat de ea, în ce moment am uitat, dacă nu în prezent? Toată uitarea este întotdeauna doar în prezent. Nu ne-am indepartat niciodată de acest prezent. Noi nu suntem mintea suntem omniprezenţa în care apare mintea! Chiar şi dacă uităm asta, tot suntem acolo.
Nu suntem persoana care se confruntă cu un lucru sau altul. Este doar pura experiență. Asta se întâmplă permanent, dar mintea interpretează orice experienţă imediat după ce se produce. Interpretarea este făcută numai din punctul de vedere dualist al minții – care este ea însăși o astfel de manifestare. Totul este pură experienţă şi funcţionarea se întâmplă de la sine, iar „eu-l” nu are nici o realitate ca persoană aparentă. Funcţionarea spontană se întâmplă prin acel lucru pe care îl numim „eu” și asta e ceea ce se întâmplă întotdeauna.
Când remarcăm că nu există nici un punct de referință, ne dăm seama că nu am avut niciodată unul? Dacă acum nu există nici un punct de referință, atunci nu a existat niciodată vreunul. Asta înseamnă că nu am avut niciodată voință personală și nici liber arbitru. Viața, funcţionarea s-a desfășurat de la sine. Chiar dacă am avut impresia că noi am creat-o, ea doar s-a întâmplat.
Atunci când înţelegem asta, în loc să încercăm să ne agităm să ne schimbăm sau să ne modificăm viața, vedem că este mai bine ne lăsăm purtat ea şi să îi permitem să se întâmple cu o libertate mai mare decât așa cum părea că se întâmpla înainte cu acel „eu” aparent care crea „blocaje” şi „obstacole”.
Suferința apare doar atunci când „eu” este în conflict cu „ceilalți” aparent separați care ne provoacă durere şi suferinţă. Suntem prinși în acest tipar obișnuit, deoarece de-a lungul anilor am fost condiționați în acest mod de a gândi şi a crede, devenind obişnuință. Percepând acest obicei, nu mai cădem în capcana lui. S-ar putea să mai rămânem prinși pentru o perioada de timp deoarece acest tipar obișnuit este aparent puternic. Dar dacă i-am văzut falsitatea, nu mai poate fi la fel de intens cum a fost înainte și încet-încet nu ne va mai deranja pentru că energia nu va mai curge înspre el. Va fi văzut, conştientizat imediat ce apare.
Îl căutăm pe “eu”, dar nu există nicio șansă să-l găsim. Urmăm indiciile și ne dăm seama ca nu putem găsi niciun “eu”, nciun punct de referință. Trebuie să fim foarte atenți cu urmarirea indiciilor. Ele sunt ca niste repere pe o hartă; trebuie găsite pe teren, deoarece harta nu este terenul. Urmarea lor înseamnă indreptarea atenției sau a conștientizării către ceea ce ne arată indiciul respectiv. Când analizăm indiciile la nivel mental, le putem transforma în concepte sau convingeri, dar nu vom avea întelegerea intuitivă care ne face să cunoaștem launtric adevărata noastră natură. Nu trebuie sărit brusc la final, fără să facem propria cercetare, pentru că înțelegerea va fi superficială, eventual doar la nivel mental, și pe baza ei mintea va crea alte concepte, mult mai subtile și mai greu de depistat.
Adevăratul înțeles al acestei investigații este de a descoperi ce suntem și a ne înțelege adevarata noastră natură. Daca nu vom fi pe deplin lămuriți vom ajunge la o fundătura, deoarece nu operăm decât cu concepte mentale. Este de preferat să ne întoarcem la claritatea înțelegerii lăuntrice, deoarece daca nu este clară, mintea va atașa concepte la ea.
Trebuie să fim lămuriți referitor la ceea ce suntem și apoi să ne îndreptăm atenția către îndoieli, concepte, suferințe etc. Nu putem găsi izvorul suferinței dacă nu știm cine suntem. Nu ne putem nega existența, este ceva extrem de simplu, pe care mintea nici măcar nu-l ia în seama. Ne putem da seama care sunt atributele și calitățile acestei exisțente, fără să ne gândim la ele; realizăm cât de siguri suntem de propria existență, care este dincolo de îndoieli și de condiționări, fiind continuă, fără întreruperi.. Existența noastră este fundamentul a tot ceea ce apare în ea (gânduri, obiecte…)
Ce este acest sentiment de a fi fără nicio urmă de îndoială? Mintea trebuie să lucreze cu concepte. Aceasta recunoaștere nu este o operație mentala, mintea neavând nimic de-a face cu asta, rațiunea și gandirea nefiind utilizate. Noi existăm înainte să apară vreun gând, de aceea răspunsul nu este în minte; nu ne putem recunoaște ființa reală utilizând mintea, deoarece ea nu depinde de minte.
Gândirea la ceva nu este acel ceva. Adevărata noastră ființă este ceva extrem de simplu fiind doar o observare, sau o recunoaștere, ca și cum am simți că adie briza. Nu sunt implicate nici timpul nici spațiul, deoarece ele sunt tot concepte mentale. Dacă ne întoarcem la minte pentru a înțelege ce suntem vom avea îndoieli și ne vom pune întrebări.
Trebuie să ne întoarcem atenția către propria existență, până când o vom înțelege; ea este permanentă, neschimbatoare și prezentă. Nimeni nu poate să se îndeparteze de propria existență sau să iasă din ea. Toți suntem această existență și nu există separare.
Cine trebuie să se trezească și la ce să trezească; cine trebuie să fie iluminat și referitor la ce să se ilumineze când adevarata noastră natură este aici permanent? Cine este persoana care face asta? Trebuie să investigăm indiciile astea și să vedem dacă există această presupusă persoană cu care ne-am identificat până acum. Toate căutările, îndoielile și întrebările bazează pe această persoana limitată și separată care se consideră incompletă. Toate problemele sunt conceptuale și aparțin acestei persoane separate care nu are nicio substanță.
Cum putem fi ceva care nu există decât când ne gândim la asta? Așa ceva nu ne poate reprezenta. Aceste gânduri despre noi, care apar și dispar nu ne pot fi caracteristice, pentru că fiinta noastra nu este supusa acestor fluctuații.
De unde începem? Cine credem că suntem; care este propria noastră definiție despre noi înșine; toate conceptele apar numai când ne gândim la ele. Dacă ne oprim complet, vom remarca că toate conceptele dispar și rămânem cu simpla noastră existență și cu sentimentul de a fi.
În propria noastră investigație trebuie să plecăm de la singurul fapt care nu este supus îndoielilor, de la certitudinea propriei noastre existențe, care este prezentă permanent și este conștientă de tot ce se petrece. Chiar dacă există câteodată și îndoieli, trebuie să existe cineva sau ceva care le are și care este conștient de ele.