DEPENDENȚELE ȘI ILUMINAREA

Ceea ce veți citi aici vă va ajuta să depășiți momentele critice din viață și să faceți față mai ușor suferințelor de orice fel. S-ar putea ca pentru unii dintre voi să fie atât de folositoare încât să elimine complet suferințele și crizele. Dar asta depinde numai de voi. De cât de mult veți aplica practicile de aici și cât de atent veți cerceta experiențele pe care le trăiți.

Nu vă speriați! Nu sunt exerciții care să necesite eforturi fizice sau mentale. Nici măcar nu trebuie să stați în meditație ore în șir. Trebuie doar să vă folosiți atenția și să tratați lucrurile cu seriozitate. Dar în afară de ele mai aveți nevoie de ceva foarte important: RĂBDARE. Nimic nu se rezolvă instantaneu și după cum dorim noi. Așa că aplicați exercițiile de cercetare și observare cu multă atenție, seriozitate și răbdare.

Pentru majoritatea dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Ne trăim viețile conform acestor credințe și convingeri, considerând că sunt normale și îi judecăm pe ceilalți prin filtrul lor. Aproape niciodată nu ne întrebăm dacă sunt corecte sau nu. Ca să nu mai vorbim câți dintre noi le cercetează cu atenție pentru a vedea ce sunt. Mulți dintre noi suntem atât de atașați de credințele și convingerile noastre, încât ne identificăm cu ele, considerându-le fundamentale pentru persoana care ne considerăm că suntem. Astfel, prin identificarea cu credințele religioase, ne considerăm creștini, musulmani, budiști, etc. Prin identificarea cu credința că suntem corpul, ne considerăm frumoși, urâți, grași slabi, etc. Prin identificarea cu credința că suntem personajul principal din filmele mentale, ne considerăm buni, răi, deștepți, superiori, cei care controlează totul, etc.

Asta ne arată că persoanele care ne considerăm că suntem depind în foarte mare măsură, dacă nu complet, de aceste credințe și convingeri. Și ce denotă această observație? Chiar dacă ni se pare că nu este așa, această constatare simplă ne arată că suntem dependenți. Depindem de credințele și de convingerile noastre, dar și de persoana cu care ne identificăm și de nevoile, dorințele, poftele și obsesiile ei.

La prima vedere ele sunt niște lucruri normale, pe care le considerăm reale. Ținem cont de ele pentru a ne trăi viețile și a relaționa cu ceilalți. Fără să devină prea intense și să provoace probleme, sunt considerate niște lucruri obișnuite pentru cei mai mulți dintre noi. Culmea este că cei care nu iau în seamă poftele, dorințele, plăcerile și credințele sunt considerați ciudați, dacă nu chiar anormali sau nebuni. Dar tot ciudați sau nebuni sunt considerați și cei care urmăresc cu frenezie să-și satisfacă poftele, plăcerile sau dorințele, precum și cei care sunt atât de obsedați de credințele și convingerile lor, încât devin periculoși. Atunci cine este nebun și cine normal? Nu cumva sunt niște etichetări bazate pe niște criterii relativ greșite?

Ce sunt toate chestiile astea de care credem că depindem pentru a exista, supraviețui și trăi? V-ați pus vreodată întrebarea ce este o credință sau o convingere? Sau o poftă sau o obsesie? V-ați gândit vreodată dacă obiectele căutate sunt reale? Ce sunt toate lucrurile astea de care suntem dependenți?

Ce aș putea să spun despre dependențe? Pentru început ar trebui să îmi dau seama de dependențe și să accept asta. Recunosc, sunt dependent! Sunt dependent de plăcere. Sunt dependent de mâncare. Sunt dependent de aer. Sunt dependent de apă. Sunt dependent de gândire. Sunt dependent de adăpost. Sunt dependent de confort. Sunt dependent de muncă. Sunt dependent de bani. Sunt dependent de posesiuni. Sunt dependent de relații. Sunt dependent de prieteni. Sunt dependent de sex. Sunt dependent de faimă. Sunt dependent de putere. Sunt dependent de influență. Sunt dependent de control. Sunt dependent de nume. Sunt dependent de cumpărături. Sunt dependent de pariuri. Sunt dependent de risc. Sunt dependent de adrenalină. Sunt dependent de droguri. Sunt dependent de alcool. Sunt dependent de cafea. Sunt dependent de fumat. Sunt dependent de sănătate. Sunt dependent de medicamente. Sunt dependent de tratamente. Sunt dependent de credințe. Sunt dependent de religie. Sunt dependent de ritualuri. Sunt dependent de stările euforice. Sunt dependent de spiritualitate.

Și, nu sunt dependent numai de lucrurile plăcute, ci și de evitarea celor înfricoșătoare. Mi-e frică de moarte. Mi-e frică de înec. Mi-e frică de suferință. Mi-e frică de suferința altora. Mi-e frică de durere. Mi-e frică de eșec. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de înălțime. Mi-e frică de apă. Mi-e frică de lipsuri. Mi-e frică de boală. Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică de trădare. Mi-e frică de părăsire. Mi-e frică de izolare. Mi-e frică de întuneric. Mi-e frică de schimbare. Mi-e frică de sunetele puternice. Mi-e frică de agresivitate. Mi-e frică de foamete. Mi-e frică de însetare. Mi-e frică de abuz. Mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de pedeapsa divină. Mi-e frică de păcat. Mi-e frică de necunoscut. Mi-e frică de necunoscuți. Mi-e frică de inactivitate. Mi-e frică de liniște. Mi-e frică să vorbesc în public. Mi-e frică de spațiile închise. Mi-e frică de locurile aglomerate. Mi-e frică de spațiile deschise. Mi-e frică de șef. Mi-e frică de Poliție. Mi-e frică de teroriști. Mi-e frică de cutremur. Mi-e frică de inundație. Mi-e frică de dezastre. Mi-e frică de apocalipsă. Mi-e frică de gângănii. Mi-e frică de șerpi. Mi-e frică de oameni.

De ce am trecut și frica aici? Pentru că frica este dorința de a evita sau scăpa de ceva, fiind tot o dorință. Iar dorința alături de căutare constituie fundamentul dependenței. Aș putea să umplu articolul numai cu dependențele mele de lucrurile plăcute sau de evitarea celor înfricoșătoare. Dar nu ar avea rost să vă consum prețiosul timp cu prostii. În principiu dependența este o căutare, o dorință pentru a obține sau pentru a evita ceva viitor. Dorința este provocată de căutarea împlinirii, a liniștii, a eliberării, a fericirii și a identității reale și stabile. Dorința înseamnă atașament. Dar asta este o constatare superficială, pentru că atașamentele nu apar în lipsa persoanei care se atașează. Deci, mai corect ar fi să spunem că dependența este atașament asociat cu identificare.

Putem încerca o mulțime de metode pentru eliberarea de dependențe și de reacțiile nedorite. Există practici pentru  menținerea unei gândiri pozitive, pentru eliminarea negativităților, pentru diminuarea anxietății. Alte metode constau în apelarea la credințe și ritualuri spirituale, la tehnici yoga și meditație sau la diverse programe mentale. Puteți găsi o mulțime de astfel de metode și de practici. Multe dintre ele sunt foarte eficiente, dar aproape niciuna nu rezolvă definitiv problema dependenței. În majoritatea cazurilor, dependențele revin, după o anumită perioadă, sau sunt înlocuite cu altele. De multe ori revenirea vechii dependențe este mult mai puternică decât înainte, de parcă acea eliminare temporară era doar o încercare firavă de strangulare a unei tornade care s-a dezvoltat în spatele ei. Dorința de a scăpa de dependențe poate deveni foarte puternică, aproape ca o obsesie. Se transformă într-o altă dependență (căutarea eliminării dependențelor), care este mult mai greu de eliminat

Faceți mereu câte ceva, evitând momentele de liniște apăsătoare și de plictiseală? Mâncați sau ronțăiți mereu câte ceva? Vreți mereu altceva sau mai mult? Urmăriți mereu să schimbați ceva? Vi se pare mereu că vă lipsește ceva pentru a fi mulțumiți? Vi se pare că nu sunteți niciodată mulțumit indiferent ce ați obține; indiferent câte bunătăți ați mânca și oricât ați bea; indiferent câte lucruri ați cumpăra; indiferent cât de mult ați munci; indiferent câte relații intime și câte experiențe sexuale ați avea; indiferent ce poziție socială sau câtă faimă ați câștiga ? Dacă veți răspunde „DA” la una dintre întrebări, sunteți dependent. Dependența implică suferință și zbucium, care elimină aproape complet liniștea necesară pentru a vă da seama de reacțiile necontrolate. La început dependențele sunt considerate plăceri, dar cu timpul se consolidează, devenind distructive pentru corp și minte. Orice dependența este ca un sac fără fund, care nu poate fi umplut niciodată, orice ați face. Nu există „destul”! Căutăm și iar căutăm și tot așa, fără să găsim niciodată ceea ce căutăm în realitate.

Când dependența este puternică, ne controlează viețile Ajungem să urmărim din ce în ce mai asiduu următorul moment de activitate, de excese sau de consum de substanțe, pentru că gândurile și sentimentele aparent neplăcute par că ne forțează să facem asta pentru a scăpa de ele. Numai că ele sunt simple gânduri și senzații. Niște proiecții ale unor momente trecute în momentul prezent. Un fel de filme în care revine aproape mereu trecutul, care se repetă la nesfârșit, combinându-se cu imaginile despre viitor. Căutăm soluții de eliminare sau de evitare a lor, pentru a ne elibera de presupusa lor amenințare într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. La fel cum căutăm să scăpăm de lipsuri, agitație, relații nedorite sau plictiseală, căutăm să scăpăm și de amintirile incărcate emoțional și de suferințe.

În momentul în care ne-am satisfăcut pofta simțim relaxare sau satisfacție, dar este efemeră. Aceste momente sunt un fel de respiro în această continuă alergare nebună, pentru că niciodată nu găsim o eliberare definitivă din acest ciclu de evitări și căutări. Aceste scurte stări sau experiențe de liniște și de pseudomulțumire dispar inevitabil, pentru că toate experiențele și stările sunt temporare. Fără să găsim eliberarea mult dorită, căutăm din ce în ce mai hipnotizați o soluție viitoare, suferind din ce în ce mai mult. Este un fel de spirală fără sfârșit.

După ani și ani de căutări și suferințe am înțeles: eliberarea de dependență și atașamente se găsește în singurul loc în care dependentul refuză să caute ÎN MOMENTUL PREZENT. Este singura cale de a ne elibera definitiv de dependențe. Îi putem spune oricum: Momentul Acum, Starea de liniște naturală, Starea de non-separare și de completitudine. Îi mai putem spune perspectiva observatorului neutru. Din această perspectivă observăm lucrurile așa cum sunt, fără a ne mai lăsa absorbiți de tragediile și impulsivitățile pe care mintea le proiectează.

Modul de adoptare a perspectivei observatorului neutru îl puteți descoperi în cadrul programului „52 de pași până la iluminare”. Amănunte despre program găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Pentru lămuriri suplimentare puteți să-mi scrieți aici: non.dualitate@yahoo.ro

 

Reclame

DEPRESIA ŞI ILUMINAREA

 

Ce este depresia?

Depresia poate fi considerată o oportunitate pentru a ne da seama ce suntem. Este reacția noastră la amăgire și suferință. Suferința este foarte reală, dar este provocată de iluzie, iar această confuzie se manifestă prin depresie. Putem să spunem că depresia este modul în care unii dintre noi reacționează la nebunia identificării cu gândurile și credințele minții noastre, care nu au nicio legătură cu cine suntem cu adevărat. Din punct de vedere spiritual, depresia este un îndemn pentru trezire, al ființei noastre nebăgate în seamă până atunci.

Cum se simte depresia? Silă, saturație, uscăciune, goliciune, inutilitate, evitare, anxietate dublată de deziluzie. Chiar și ridicarea din pat după trezire pare obositoare și inutilă. Se poate spune că este dușmanul liniștii. Începem să pierdem lucrurile la care țineam: familie, prieteni, posesiuni, carieră și tot ce conta pentru noi. Multe dintre lucrurile pe care le considerăm importante pot dispărea într-un timp foarte scurt. Sentimentul de inutilitate ne face să credem că nu mai putem face nimic. Ne retragem într-un fel de carapace, din care privim resemnați cum lumea încearcă să ne strivească.

Psihologia consideră depresia o afecțiune clinică ușoară până la moderată, care are atât simptome fizice cât și mentale și afectează starea de spirit, modul de a gândi, emoțiile, sentimentele și energia vitală.

Dispare depresia odată cu trezirea spirituală?

Da și nu.

Da, pentru că este înțeleasă ca aspect al visului, fiind identică cu orice altă stare. Nu, pentru că simptomele ei nu dispar, așa cum nici durerea nu dispare când ne iluminăm.

Un înțelept înțelept spunea: “Înainte de iluminare eram deprimat; după iluminare sunt tot deprimat”.

Depresia nu dispare când ne “iluminăm”, dar experiența ei este foarte diferită, pentru că dispar sentimentele de inutilitate, tristețe și pustiire. În schimb, pot apărea unele simptome fizice, cum ar fi insomnia și senzația de secătuire. Iluminatul are o atitudine diferită față de toate astea. Pentru el, lucrurile astea sunt doar o altă experiență identică cu toate celelalte. Nu mai există nici teamă, nici aversiune și nici atașament. Rămân doar simptomele fizice, care nu se mai transformă în acel abis întunecat pe care îl numim depresie.

În procesul asimilării adevărului, al iluminării cum i se mai spune, mulți oameni descriu experienţe foarte dureroase, cum ar fi noaptea întunecată a sufletului, detașarea și apatia totală. Această deprimare profundă este foarte periculoasă dacă apare la început, când iluzia nu este văzută în deplinătatea ei. Este foarte greu să depășim singuri astfel de crize. Nu este imposibil, dar durează destul de mult și necesită o capacitate deosebită de a înfrunta demonii pe care îi proiectează mintea în fantasmele ei.

Însă, dacă criza apare după ce asimilarea adevărului s-a aprofundat și multe dintre aspectele iluziei au fost dezvăluite, deprimarea, oricât de puternică ar fi, se va elimina de la sine destul de repede. Senzațiile preliminare, care declanșează reacțiile mentale, sunt observate așa cum sunt, imediat ce apar. Toate senzațiile fizice și filmele mentale cărora li se asociau sunt văzute exact așa cum sunt, adică simple senzații și gânduri, fără nicio legătură între ele.

Fără posibilitatea de a le dezvălui falsitatea, puterea lor de influență este extraordinară. Asocierea lor de către minte, combinată cu convingerea că sunt reale, duce mereu la apariția unui ciclu puternic emoțional de reacție al fantasmelor minții combinate cu senzațiile corporale. Astfel emoțiile devin mai puternice, filmele mentale mult mai înfiorătoare, iar senzațiile fizice depăşesc pragul durerii. În principiu, toate emoțiile apar ca reacție a fantasmelor mentale și a senzațiilor corpului. Dar, odată cu recunoașterea instantanee a tuturor acestor aspecte, ne putem elibera ușor de influența senzațiilor declanșatoare ale acestui proces înainte ca el să înceapă.

Pe măsură ce adevărul se asimilează și ne trezim din amăgirea ego-ului, poate apărea apatia și deprimarea. O deziluzie majoră poate apărea și atunci când ne dăm seama că toate intențiile noastre, chiar și cele mai bune, sunt dominate de ego. Chiar și dorința de eliberare sau cea de a le dezvălui și altora adevărul sunt tot ale egoului. În primul caz dorința este a “egoului sătul” de limitările pe care și le-a indus singur, iar în al doilea este a “egoului iluminat”. Chiar dacă sunt egotice, aceste două dorințe duc la eliberare. Sunt un fel de sinucidere a egoului.

Deprimarea “iluminatului”, mai precis sentimentele de lehamite, înstrăinare și dezolare pot dura o vreme. Când ne dăm seama că nu suntem ceea ce credeam, începem să remarcăm falsitatea credințelor, convingerilor și identităților de care ne atașasem. Uneori acest lucru poate fi eliberator, pentru că mintea devine limpede și deschisă. Dar, alteori, alteori mintea poate deveni greoaie și confuză. Atâta timp cât totul este iluzie, putem trage concluzia că nimic nu mai contează. Și atunci, de ce ne-ar mai interesa ceva? Ce mai contează familia, prietenii, cariera, lumea sau ceilalți?

Însă descoperirea iluziei, această implicație a asimilării adevărului are două aspecte. Chiar dacă ne dăm seama că nimic nu este real, de ce să respingem? De ce să nu le acceptăm ca un joc. Așa cum ne jucăm în vis, de ce să nu ne jucăm și în acest vis, al stării de veghe? De ce nu ar trebui să ne mai intereseze lumea și să nu ne mai angajăm în experiențe? Atâta timp cât visul nu dispare odată cu dezvăluirea lui, de ce să nu-l trăim din plin? Nu trebuie să ne rupem de lume. Putem participa la spectacol, fără să mai căutăm în el împlinirea, liniștea și fericirea, pentru că acum știm că ele sunt specifice ființei noastre eterne și nu lumii muritoare.

Acum aveți ocazia să vă dați seama ce sunt toate aspectele deprimării, cine este persoana afectată de ea și ce suntem în realitate. Programul “52 de pași până la iluminare” vă ajută să descoperiţi iluzia lumii, a corpului și a minții, dezvăluindu-vă identitatea reală. Mai multe amănunte găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Odată ce vă veţi da seama de natura voastră reală, toate aspectele lumii, corpului și minții care vă influențau și vă făceau să reacționați în mod automat, vor fi văzute exact așa cum sunt. Adică simple senzații, gânduri, imagini sau filme mentale, care nu au nicio putere.