EXERCIȚIUL OGLINZII

În urma solicitării mai multor căutători ai adevărului vă presint unul dintre cele mai relevante exerciții ale programului „52 de pași până la iluminare”. Acest exercițiu constituie unul dintre cele mai eficiente pentru a ieși de sub dominația egoului și a elimina identitățile false. Mai multe amănunte despre program găsiți aici:  PROGRAMUL: „52 DE PAŞI PÂNĂ LA ILUMINARE”

Iată exercițiul:

Exercițiul oglinzii

Pentru simplificarea exprimării voi folosi un mod de adresare familiar (persoana a doua singular)

Așează-te în fața oglinzii astfel încât să poți vedea cât mai multe amănunte ale corpului reflectat și să o poți atinge ușor. Pe parcursul acestul exercițiu nu trebuie luate în considerare decât senzațiile vizuale, ignorând complet alte percepții, gânduri, imagini mentale, amintiri, etichetări sau interpretări automate și alte lucruri care nu fac parte din experiența vizuală.

Privește fața imaginii din oglindă câteva secunde. Închide ochii câteva secunde, apoi deschide-i și privește iarăși fața din oglindă. Nu lua în considerare decât experiența vizuală, ignorând gândirea, memoria sau imaginația. Ce cunoști direct în această experiență vizuală?. Niște culori, nu? În fond nu poți vedea altceva decât culori.

Vezi vreo față care să producă acestor culori? Chiar dacă ți pare că îți vezi fața, ce îți demonstrează că unele dintre culorile văzute reprezintă fața? De ce unele dintre culori sunt asociate cu fața și de ce altele nu? Ținând cont de ceea ce cunoști în mod direct, de unde știi că aparenta față din oglindă este fața ta? Când ți-ai văzut fața pentru a o compara cu cea din oglindă?

Acum, îndreaptă-ți privirea către reflectarea din oglindă a altor părți ale corpului; către umeri sau către abdomen. Ce vezi? Vezi vreun corp fizic independent de culorile percepute, care să le provoace? Dacă închizi ochii, toate culorile dispar, odată cu vederea. Când ai închis ochii, dispare și corpul cu care erau asociate culorile pe care le vedeai. Dar tu, cel care observi totul ai dispărut?  Nu ai dispărut, pentru că ești conștient si de lipsa culorilor și a vederii, așa cum ai fost conștient și de existența lor.

Acum, deschide ochii și privește reflecția din oglindă a diferitelor “părți ale corpului”. Observă cât de puternică este senzația că acele culori reprezintă corpul tău; chiar dacă ai înțeles că nu observi altceva decât un amalgam de culori, ceva îți spune în continuare că unele culori din cele văzute în oglindă ești tu, iar altele fundalul.

Ce anume provoacă convingerea profundă că aceste culori reprezintă corpul?  Și ce te face să fii convins că acest “corp” ești “tu”? Tu apari și dispari odată cu aceste culori pe care le consideri corpul cu care te identifici? Dacă ar fi așa, cine ar mai cunoaște această dispariție? Ai avut vreodată sentimentul că ai apărut și ai dispărut odată cu aceste culori? Sau, pur și simplu, le observi atunci când apar și dispar?

Acum, închide ochii şi imaginează-te pe tine.  Nu-i aşa că prima imagine care îţi apare în minte este imaginea pe care o vezi când te privești în oglindă? Cât de reală este această imagine despre tine însuţi?  Ţi-ai văzut vreodată faţa în mod direct? Reflectarea în oglindă sau în apă, privirea unei fotografii sau a unui film cu tine nu este cunoaștere directă; această cunoaştere, care se bazează pe ceva intermediar este indirectă şi implică intervenția minții. Revino la propria ta imagine despre tine însuţi şi elimină tot ce cunoști indirect. Elimină aprecierile, elimină recunoașterile, elimină localizările, elimină amintirile. Ce mai rămâne după ce ai eliminat toate aceste lucruri care nu apar în experiența vizuală? Ce mai poți spune despre tine? Nu poți spune decât că ești un fel de “om invizibil” nu-i aşa?  Adică un “eu” imposibil de văzut, de pipăit, de auzit, de mirosit și de gustat, dar care există permanent ca “observator” al experienţelor.

Dacă asta este realitatea, de ce continui să consideri că culorile din oglindă reprezintă un corp și de ce încă ești convins că acel corp ești tu? Odată cu vederea acelor culori este declanșat un proces mental, care este proiectat peste percepția pură. Acest proces este ulterior percepției pure, dar atât de rapid încât este foarte greu de observat. Se derulează atât de rapid, din cauza aplicării lui de atâtea milioane de ori, de-a lungul vieții de până acum.

Iată o sinteză a acestui proces. La fel ca toate celelalte presupuse obiecte materiale, corpul este văzut ca senzații luminoase sau culori.  Când „privești mâna”, vezi doar niște culori, pe care mintea le consideră diferite de alte culori, pe care le consideră un fel de fundal. Același lucru se întâmplă și atunci când îți privești picioarele sau abdomenul.  Din multitudinea de culori vizibile, aproape instantaneu mintea alege câteva, pe care le etichetează drept „tu”, „mâna ta”, “picioarele tale” sau “abdomenul tău”, după ce le asociază cu alte percepții și gânduri. Această imagine mentală este proiectată peste experiența vizuală, fiind creat corpul și persoana atașată lui.

Ceea ce vezi în oglindă, este chiar corpul tău? Ce te face să consideri unele culori o parte de tine și pe celelalte lucrurile care te înconjoară? Să “te” vezi în oglindă sau într-o fotografie este un mod indirect de a te identifica. Procesul constă tot în apariția unor culori, care sunt selectate de minte prin filtrul amintirilor altor asocieri trecute, ducând la convingerea că unele dintre ele sunt corpul tău. Este indirect, deoarece culorile din oglindă sau din fotografie nu sunt tu, ci o imagine mentală a ta proiectată peste niște culori. Tu exiști și dacă există o experiență vizuală și dacă există intervenție mentală și dacă totul a dispărut. Dacă nu crezi, închide ochii. Totul a dispărut, dar nu poți spune același lucru și despre tine. Tu continui să exiști în lipsa oricărui corp sau gând despre el. Această dispariție totală nu poate fi observată decât de cel care există când totul sa dispărut, iar acest observator permanent ești tu.

DESPRE REALITATE…UN PIC MAI ROMANȚAT

Aflătorul
de ANCA BUCUR
 
Viața pe sub pleoape
vine mai aproape
ca zisa realitate
derulată de-a valma
ritmic : zi-noapte, zi-noapte
Când vidul se revelează
nu ți-l pot da: poftim!
căci  parcugem calea spre interior,
de-a dreptul sau… ocolim
Ideile ce sar ca o maimuțică,
din creangă-n creangă
alimentează și strecoară
îndoiala: e real? chiar așa am simțit?
Aflăm adevărul de azi
doar prin simțire și experimentare
și-n liniștea absolută apare sinele,
în blânda revelare
Aflător
doar prin experiența proprie
dincolo de cuvinte,
cu mintea golită de gânduri-fantome,
idei și dorințe
a unei palide reprezentări
a bucuriei găsirii LUI în interiorul tău,
mereu
Aflu că templul cu un locuitor,
Atman-Sinele,
sunt chiar eu !

CE ÎNSEAMNĂ DOMINAȚIA MINȚII ȘI LA CE ABERAȚII CONDUCE?

„Voi sunteti intregi la cap?
Va propun un consult minim invaziv ori, cel putin, o evaluare psihiatrica.
Tampiti lumea. Inconstient sau constient.
Oleaca de decenta.
Apropo! Pentru a asterne frazele de mai sus(peste 6000 cuvinte) te-ai folosit(probabil) de minte, nu?…al naibii MINTE.
TU, autorule, cam ce varsta ai?…hmm?…cati plozi ai crescut?…cu toate maruntisurile…pachet de pranz, biscuiti? flori de 8 martie, De pampersi, medicamente nu mai pomensc…spitale, spagi, operatii, amigdale….
Cate rude de gradu’ 1 ai inmormantat?

Parsivi.
Sunteti mai periculosi decat fundamentalistii religiosi(asta-i alta discutie).
Ce-mi place cel mai mult la „voi”: iarna va repeziti in India, iar vara in muntii minunatei si Sfantei noastre tarisoare.
Tare as vrea sa va vad la „meditatie” in intervalul 15 nov-15apr la munte. In Romania.
Propun sa acceptati un minunat SICTIR. Uite asa, din partea unui biet ortodox(de PASTE si CRACIUN).”

Textul de mai sus a apărut ca solicitare pentru rubrica “comentarii”, dar la căt de relevant este, merită o postare pe prima pagină. Nu voi publica și adresa de email a celui care a solicitat inserarea lui la comentarii, pentru că ar însemna să facem haz de necaz, chestie care ne este specifică și care ne-a adus de multe ori în pragul disperării, fără să ne dăm seama cât de distructivă este.

La o citire superficială, cele scrise de respectivul nemulțumit ar trebui să constituie o atitudine critică și un mesaj de revoltă față de articolele de aici, pe care el le consideră lucruri care tâmpesc lumea. Poate fi considerat un punct de vedere și un drept al lui să se revolte, să-i judece și să-i înfiereze pe cei care consideră normale și chiar fundamentale lucrurile scrise aici.

Însă la o privire mai atentă ne dăm seama de suferința profundă a celui care a scris aceste cuvinte. Chiar dacă nu este urlată din toți rărunchii, ea răbufnește din fiecare cuvânt. Până și faptul că a ajuns pe acest site arată că respectivul caută ceva. Probabil că iluminare sau eliberare. Mai mult ca sigur că nu știe ce. De ce ar căuta ceva dacă ar fi mulțumit cu modul în care vede lumea?

Pentru că perspectiva din care privește lucrurile este perspectiva unei suferințe profunde. Credințele și convingerile pe baza căruia își trăiește viața sunt fundamentale pe suferință…pomenește de creșterea copiilor, considerând-o o corvoadă; consideră relațiile normale niște obligații; face din niște evenimente normale ale vieții niște tragedii. Cu toate astea, în mod inconștient, caută o cale de a scăpa de această capcană mentală în care a căzut fără să își dea seama. Așa că a dat peste articolele de aici. Numai că ego-ul, simțind că-l paște pericolul, s-a revoltat, răbufnind amenințător.

Nu numai că nu vede viața decât ca pe o suferință continuă, ci îi și condamnă pe cei care o văd altfel, considerându-i periculoși și etichetându-i în fel și chip. Asta arată cât de mult este dominat de minte și de atașamentele pentru credințele, convingerile și judecâțile ei. Probabil că această dominație l-a determinat să-i facă să sufere și pe cei din jurul său (măcar să fi fost doar în mod inconștient).

Pomenește de operații, amigdale scoase, spitale, etc. Străbunii noștri și chiar și noile descoperiri ale medicinei ne arată că orice suferință are la bază o influență mentală. Toate aceste suferințe ale copiilor (copilului) au la bază niște influențe mentale. Ele le-au fost provocate de niște conflicte mentale induse de mediul în care cresc și de convingerile și credințele celor care le sunt în apropiere. Cercetări recente arată că până și ADN-ul copiilor le poate fi influențat de sistemele de gândire în care trăiesc, inclusiv de cel al mamei când este însărcinată.

Fără să-și dea seama, face din viața lui și a celor din jur un chin, complăcându-se în respingeri, conflicte și judecăți. Pentru el oricine altcineva care nu corespunde tiparelor lui mentale și care nu se fălește cu problemele și suferințele lui și cele ale celor din jur trebuie respins și înfierat. Halal gândire! Ce mod dezastruos de a-ți trăi viața! Ce perspectivă sumbră asupra vieții poate inocula celor din jurul său, adică celor pe care pretinde că-i iubește! Decât o așa iubire, mai bine lipsă!

Pentru cei mai mulți dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Bietul om, care caută ceva fără să știe exact ce, este dominat de aceste convingeri. Aceste convingeri exprimate direct sau voalat activează și consolidează tendințele celor din jur de a acționa și de a reacționa la evenimente ca și cum ar fi amenințătoare sau distructive. Ăsta este motivul pentru care în situații deosebite oamenii reacționează ca o turmă programată să facă un anume lucru și să ignore absolut orice altceva.

De multe ori este de ajuns doar un cuvânt pentru a activa și a dezvolta o tendință latentă până atunci. Ăsta este motivul pentru care, în unele situații, oamenii s-au comportat cu semenii lor ca niște fiare, călcându-i în picioare și schingiundu-i pentru o idee, pentru o învățătură sau pentru o simplă vorbă care avea rostul de a-i ajuta să iasă din hăul fără fund al suferinței. Acest mod de a acționa ca hipnotizați conform unor credințe sau convingeri a dus la moartea prematură a multor oameni care ar fi putut să le arate celorlalți adevărul sau măcar un mod diferit de a aborda viața. Așa a fost linșat Iisus, Gandhi, Luther King și mulți alții care au încercat să le arate adevărul celorlalți și să-i facă să fie mai iubitori. Adică să-i învețe cum să accepte, pentru că iubirea înseamnă acceptare; simpla acceptare.

Lipsa de acceptare, chiar și a unei idei sau păreri înseamnă împotrivire sau conflict, iar ele nu prea denotă iubire. Etichetările sau categorisirile din textul trimis nu implică în niciun caz acceptare, ci condamnare și judecare. Ce dovadă de iubire cruntă este asta? Astfel de oameni îl condamnă pe cel care nu și-a crescut copiii în suferință, ci într-un mediu permisiv și lipsit de conflicte. Care, dacă nu a putut să le elimine complet durerile și suferințele, nu le-a amplificat prin operații și internări în spitale, ci prin acceptare și reechilibrare naturală.

Astfel de oameni îl condamnă pe cel care își crește copii în înțelegere, acceptare și optimism. Cei care nu consideră creșterea copiilor o corvoadă ci o plăcere normală a acestui vis trebuie înfierați, nu-i așa? Dacă unii nu sunt în stare să se elibereze de suferință, cei care au făcut-o trebuie judecați și reduși la tăcere.

Astfel de oameni se laudă cu câte rude de gradul întâi a înmormântat și îi apreciază pe ceilalți în funcție de asta. Un criteriu normal, nu? Adică faptul că cei din jur rămân cât mai mult în visul celui care le asigură un mediu permisiv și o iubire necondiționată, trebuie condamnat. Ar trebui să dispară cât mai mulți și cât mai repede, pentru a corespunde cerințelor mărețului ego, judecătorul suprem al vieții.

Iar finalul este și mai dureros. Nemaigăsind alte criterii pentru a judeca, eticheta, condamna și respinge, recurge la termeni nepotriviți unei discuții normale. Prima intenție a fost să ignor acest text, dar de mult nu mai iau în seamă astfel de intenții. Citindu-l mai atent mi-am dat seama de suferința cruntă care emană din cuvintele lui și că modul lui de a aborda viața poate fi folosit ca exemplu pentru modul în care se comportă cineva care se identifică cu credințele și convingerile minții.

Cei care s-au eliberat de suferință sunt considerați periculoși, comparându-i cu fundamentaliștii. Nici măcar nu a citit atent articolele de pe site. Ar fi descoperit că cele scrise nu implică nicio credință, ci simplul adevăr. Adevărul nu este o credință; nu este o religie. Fundamentaliștii, ca și creștinii, ca și budiștii și ca și ateii sunt pur și simplu niște oameni. Oameni care au dreptul să creadă ce consideră de cuviință, așa cum și tu crezi lucrurile pe care le susții cu atâta vehemență. Numai că toate astea sunt credințe…simple gânduri în mintea care te folosește.

Acum mă voi adresa direct judecătorului meu, pentru a-și da seama cât de mult se înșală și cât de departe este de normalitate. Asta în cazul în care ar putea să accepte asta și să își dea seama ce înseamnă normalitate. Pentru că normalitatea nu înseamnă habotnicie; nu înseamnă apărarea unor credințe false chiar împotriva adevărului; nu înseamnă condamnarea celorlalți pentru niște idei; nu înseamnă să apreciezi iubirea în funcție de suferință. Dacă asta ți se pare normalitate, cred că ți-ar prinde bine un control de genul celor pe care le recomandai la început celor care văd altfel viața.

Fără să știi despre ce este vorba mă condamni pentru că aș medita, ca și cum meditația ar fi un păcat capital. Chiar dacă nu meditez, îți recomand măcar să încerci. Poate mintea te va slăbi un pic, permițându-ți să îți dai seama că mai există și altceva, în afară de credințele și convingerile care te domină. Meditația poate ajuta la multe lucruri, dar nu și la cunoașterea adevărului, pentru că este tot o acțiune. Pentru a descoperi adevărul trebuie doar să-l recunoști, să-l observi. Atât! Orice acțiune te îndepărtează de adevăr.

Și cu ce sunt vinovați cei care pleacă în India pentru a căuta o cale de a se elibera de suferință? Ar trebui să se cufunde în ea, așa cum faci tu? Și de ce mă consideri a fi unul dintre ei? Crezi că trebuie să mergi undeva pentru a afla adevărul? Am recunoscut ceea ce sunt fără să trebuiască să plec undeva. A trebuit numai să depășesc mintea și subtilitățile și hachițele ei. Atât! Adevărul îi este sub nas oricui, chiar și celor dominați de minte, așa cum ești tu. Depășește mintea și te vei elibera!

Îmi reproșezi că mi-am folosit mintea pentru a scrie 6000 de cuvinte. Recunosc, sunt vinovat de folosirea minții! Și te iert că te lași folosit de ea și le provoci suferințe celorlalți! Problema este dacă te vei putea ierta singur. De fapt și iertarea este un atribut al egoului…mai potrivit ar fi să-ți spun că te accept așa cum am acceptat multe ironii, injurii, judecăți și agresivități din partea celor cărora am încercat să le prezint adevărul. Și văd că încă le primesc. Le accept și le voi accepta, pentru că adevărul este singurul care ne eliberează de dominația minții. Ce să-i faci! Asta cunosc, asta propăvăduiesc. Este una dintre puținele dorințe care mi-au rămas în visul ăsta și, până când va dispărea, asta voi spune și despre asta voi scrie. Sper să-ți fie de folos! Și să fie relevante pentru cei care nu erau conștienți încă de problemele provocate de dominația minții.

ÎNȚELEPTUL ȘI FIICA LUI

Dialogul de mai jos este un mic extras din noua carte „PRIN OCHII MÂȚEI”, care va apărea la începutul acestui an. Este un dialog edificator pentru cei care m-au întrebat despre meditațiile active ghidate (exercițiile) programului „52 pași până la iluminare” Cei care doresc mai multe amănunte îmi pot scrie la adresa de e-mail de pe site.

Acum dialogul:

„…….

– Dar, despre mine ce crezi? Cunosc adevărul?

– Tu ce zici?, a întrebat-o amuzat. Îl cunoști sau nu?

– Cred că da, i-a răspuns nesigură.

– Credința nu își are locul aici. Adevărul este o certitudine, nu o credință. Când vei fi sigură de asta, înseamnă că știi care este adevărul, dar încă nu l-ai asimilat. Iar, după ce îl vei asimila, nu va mai exista persoana care îl cunoaște.

– Adică dispare, nu?

– Nu, pentru că persoana nu a existat niciodată. Doar îți vei da seama că persoana care te considerai a fi era o iluzie, ca o imagine la televizor sau ca o hologramă.

Și zicând asta, s-a așezat pe fotoliu continuând să mă scarmene între urechi și a pornit televizorul. Apoi, i-a făcut semn fetiței lui să se așeze pa canapeaua alăturată și să privească ecranul.

– Păi, persoanele din ecranul televizorului par foarte reale, a constatat fetița după câteva clipe de observare atentă. Chiar și acțiunile și vorbele lor par reale.

– Uite, opresc televizorul!, a spus apăsând butonul telecomenzii. Unde sunt acele persoane? Unde sunt vorbele lor?

– Au dispărut. Dar de ce apar?

A repornit televizorul, reducând la minim sonorul. Imediat ce a apărut o scenă mai colorată a apăsat butonul „Stop cadru”.

– Ce vezi pe ecran tăticule?

– Niște oameni care au încremenit, ca și cum ceva i-a făcut să încremenească, a răspuns cea mică amuzată.

– Dacă zici că sunt niște oameni, i-ai de mână și scoate-i din ecran!, a îndemnat-o chicotind.

– Păi, nu pot să fac asta, i-a răspuns privindu-l nedumerită.

– Și nici nu o să poți, pentru că nu vezi decât niște culori, nu altceva.

A repornit filmul, anulând comanda anterioară.

– Acum ce vezi pe ecran?

– Niște oameni care se mișcă, i-a răspuns sigură pe ea.

– E, dacă asta vezi, scoate pe unul dintre ei din ecran.

– Știi bine că nu se poate, a replicat un pic agasată.

– Deci nu vezi niște oameni, nu-i așa?

– Văd tot niște culori, dar care se mișcă.

– Ce îți spune că se mișcă?

Fără să știe ce să mai răspundă, fetița a tăcut, privindu-l cu un aer întrebător.

– Mișcarea este o interpretare a minții, care își amintește o poziție trecută și o leagă de cea actuală, i-a explicat. Mai mult, o imaginează și pe cea viitoare, anticipând-o. Dar în clipa prezentă există doar o culoare. În cea ulterioară există o alta și tot așa la nesfârșit. Mintea leagă între ele toate aceste culori unice într-o aparentă mișcare și schimbare.

În timp ce termina de vorbit, a pornit și sonorul.

– Uite, acum sonorul este activ. Ce auzi?

– Sunetele din film și dialogurile oamenilor, a răspuns fetița după câteva clipe de concentrare.

– Hai să nu dăm atenție sunetelor și să ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor pe care le auzi.

A făcut o pauză de câteva secunde, permițându-i copilei să se concentreze asupra cuvintelor pe care le auzea, după care a continuat:

– Cum de poți să înțelegi cuvintele?

– Nu știu, i-a răspuns ea nedumerită. Pur și simplu le înțeleg.

A schimbat programul cu unul în care se vorbea o limbă străină.

– Și aici oamenii vorbesc. Înțelegi ce spun?

– Păi nu, pentru că nu cunosc limba, a răspuns fetița amuzată.

– Ce înseamnă în realitate că nu cunoști limba?

Fără să știe ce să-i răspundă, copila l-a privit din nou cu ochii mari. Observându-i expresia mirată, a izbucnit în râs și a continuat:

– Înseamnă că mintea nu recunoaște seriile de sunete și nu le poate lega în cuvinte. Cuvântul nu există în realitate, dar sunetele da. Se aude un sunet. Mintea îl recunoaște și îl memorează. Apoi se aude altul și mintea își reia programul, dar de data asta leagă sunetul recunoscut anterior de cel actual. Și tot așa, până când formează cuvântul. Numai că orice cuvânt este o interpretare mentală a unei succesiuni de sunete. Dacă mintea nu știe cum să interpreteze o serie de sunete, atunci ți se pare că nu înțelegi acel cuvânt. Dar în realitate, mintea nu a memorat înțelesul acelei succesiuni sonore. Odată ce începe să o facă, ai senzația că înțelegi cuvintele și consideri că înveți o limbă străină.

A schimbat programul revenind la cel anterior.

– Dacă privești acțiunea ți se pare că acele persoane vorbesc, nu-i așa?

– Da, tati! Mi se pare că văd și aud niște oameni, care participă la o acțiune.

– Adică, crezi că vezi și auzi același lucru. Dar asta este realitatea?

– Așa mi se pare, că văd și aud niște oameni.

– Ce vezi atunci când privești ecranul?

– Niște oameni.

– Iar te-ai lăsat păcălită de minte! Nu ai cum să vezi oameni, ci doar niște culori. Culorile astea există fără să fie văzute?

– Există.

– Ești sigură? Închide ochii! Unde sunt culorile?

Și în timp ce spunea asta a schimbat programul și a redus sonorul la minim.

– Nu mai sunt. Au dispărut, a constatat fetița. Dar dacă deschid ochii vor reveni.

– Ia deschide-i! Ce vezi acum.

– Aaaa, nu-i corect! Ai schimbat programul!, a protestat ea.

– Treci peste nemulțumire și spune-mi clar ce vezi!

– Alte culori.

– Pe ce te bazezi când spui altele?

Fetița îl privi din nou nedumerită.

– Pe memorie, care îți spune că anterior ai văzut alte culori. Numai că nu există nicio dovadă că acele culori au existat vreodată, pentru că în realitate nu există decât culorile pe care le vezi acum. Dar, ia gândește-te cât de frumos va fi la mare, în vacanță. Cum te vei bălăci în apa călduță; cum adie briza; cum te încălzește soarele. Va fi frumos, nu-i așa? În acest vis cu ochii deschiși, unde erau culorile pe care le considerai că există.

– Nici măcar nu le-am mai văzut.

– Înseamnă că nu ai mai fost conștientă de ele, ci de altceva. Asta îți demonstrează că nici culoarea și nici vederea nu există dacă nu ești conștientă de ele. Același lucru este valabil și pentru auz și sunete și pentru celelalte simțuri. Sunetul nu există independent de auz și nici sunetul și nici auzul nu există dacă nu ești conștientă. Asta reduce totul la conștiință. De asta vă spun mereu că totul este conștiință. Acum să revenim la credința că vezi și auzi același lucru. De exemplu că vezi și auzi niște oameni.

A revenit la programul anterior și a repornit sonorul.

– Prin vedere nu poți percepe decât culoare, iar prin auz nu poți auzi decât sunet. Poți auzi vreo culoare sau vedea niște sunete?

– Nu se poate.

– Închide ochii și ascultă sunetele, fără să iei în seamă ce încearcă să-ți spună mintea. Există vreo persoană care să producă sunetele? Care sunet sau parte a lui constituie persoana? Acum cercetează auzirea sunetului. Ce parte a ei îți arata existența unei persoane care să audă?

– Niciuna! Sunetul apare și este auzit, dar mi se pare că trebuie să fie produs de ceva și auzit de cineva.

– Aceste păreri sunt simple credințe, adică gânduri, care apar ulterior auzirii și sunt proiectate de minte peste sunet și auz, făcându-te să crezi că sunetul este produs de ceva și auzit de cineva. În realitate sunetul apare odată cu auzul, doar dacă ești conștientă de el. Orice altceva ți s-ar părea că apare în experiența sonoră este iluzie.

În timp ce vorbea a oprit iarăși sonorul televizorului, apăsând și „stop cadru”.

– Acum deschide ochii și spune-mi ce vezi.

– Niște oameni, a răspuns fetița cu o voce pusă pe șotii.

– Care culori reprezintă oameni? Care sunt ale oamenilor și care ale locului în care se desfășoară acțiunea? Ce diferențiază o culoare de alta? Există ceva care le interpretează, nu-i așa? Acest ceva este mintea. Dar, privește atent ecranul! Găsești vreo culoare care să conțină această interpretare? Pe lângă asta, există vreo persoană care vede? Ce parte din vedere sau culoare îți demonstrează existența acestei persoane?

Copila îl privea amuzată cu un aer mirat, neștiind ce să spună.

– Nu găsești nicio persoană, decât culori, nu-i așa?, a continuat în același stil amuzant. Interpretarea lor nu se regăsește printre culorile de pe ecran, pentru că este un gând care nu se vede. Gândul de interpretare nu se poate vedea, auzi, mirosi, gusta sau atinge. Interpretarea nu face parte din simțire, fiind o asociere mentală, un gând.

A pornit din nou filmul, lăsându-l să se desfășoare normal.

– Observă că ceea ce vezi nu poate fi auzit, iar ceea ce auzi nu poate fi văzut. Culorile se văd, iar sunetele se aud, fără nicio legătură între ele. Fețele și lucrurile care ți se par că se văd și se aud sunt simple interpretări mentale, bazate pe combinarea percepțiilor. Dacă vrei să asimilezi ceea ce ai aflat acum, repetă această cercetare cât mai des, în orice situație. Vei remarca cum vei deveni din ce în ce mai liniștită și mai calmă. Mintea ți se va domoli și te vei concentra mult mai repede și mai ușor asupra lucrurilor care par că cer un răspuns din partea ta. Vei vedea cum viața se va transforma într-un joc amuzant, fără să mai fi deranjată de nimic. Și asta nu din cauză că te-ai transformat într-o insensibilă, așa cum sunt considerați mulți dintre cunoscătorii adevărului, ci pentru că realizezi instantaneu că orice observi sunt simple apariții ale conștiinței, adică ale tale. Și că nu sunt separate de tine, pentru că nu există dacă nu le conștientizezi.

Observând că fetița căsca de mama focului, a izbucnit în râs, comentând:

– Asta este reacția minții la adevăr. Adevărul este foarte periculos pentru minte, pentru că înseamnă sfârșitul dominației ei. Imediat cum simte că poziția îi este amenințată, mintea induce o stare apăsătoare, de plictiseală sau oboseală. Asta s-a întâmplat și acum. Te simți obosită, chiar dacă nu ai făcut nimic altceva decât să privești și să auzi. Ori, chestiile astea le faci în alte situații ore întregi, fără să simți vreo oboseală. De ce acum te simți brusc obosită și atunci nu simțeai nici pic de efort?

– Probabil că din motivul pe care mi l-ai spus, i-a răspuns ea, ștergându-și lacrimile după un alt căscat sănătos.

– Ne oprim aici cu discuția, pentru că într-o astfel de stare nu vei mai înțelege mare lucru. Odată și-odată vom cerceta și stările, ca să ieși de sub influența lor.”

Cercetarea gândurilor, amintirilor, emoțiilor, credințelor, convingerilor și a stărilor sunt câteva dintre subiectele abordate în exercițiile programului.