DESPRE CREDINȚE, CONVINGERI ȘI IDENTITĂȚI

Pentru majoritatea dintre noi viața este un zbucium permanent, presărat cu câteva momente de respiro care ne permit o eliberare temporară de luptă, conflicte, pierderi, violențe, crize, umilințe, competiție și suferințe. Aceste lucruri sunt fundamentate pe cinci convingeri profunde complet greșite. Cea mai importantă este convingerea că suntem o persoană separată de celelalte și de lume. O alta, dar nu mai puțin importantă este convingerea că avem nevoie de ceva pentru a fi liniștiți și liberi. O a treia convingere, care derivă din primele două este că pentru a obține lucrurile de care ni se pare că avem nevoie trebuie să concurăm între noi. A patra convingere greșită, care derivă direct din cea de separare este că unii dintre oameni sunt superiori altora sau mai buni decât ei. A cincea, dar nu mai puțin importantă decât celelalte ne spune că credințele și convingerile noastre sunt corecte, și pentru a dovedi asta suntem în stare chiar să-i ucidem pe cei care gândesc altfel.

Trăim bazându-ne pe aceste credințe și convingeri, considerând că sunt normale și le considerăm criterii pentru a-i judeca pe ceilalți. Aproape niciodată nu ne întrebăm dacă sunt corecte sau nu. Ca să nu mai vorbim câți le cercetează cu atenție pentru a vedea ce sunt. Mulți dintre noi suntem atât de atașați de credințele și convingerile noastre, încât ne identificăm cu ele, considerându-le fundamentale pentru persoana care ne considerăm că suntem. Astfel, prin identificarea cu credințele religioase, ne considerăm creștini, musulmani, budiști, etc. Prin identificarea cu credința că suntem corpul, ne considerăm frumoși, urâți, grași slabi, etc. Prin identificarea cu credința că suntem personajul principal din filmele mentale, ne considerăm buni, răi, deștepți, superiori, cei care controlează totul, etc.

Asta ne arată că persoanele care ne considerăm că suntem depind în foarte mare măsură, dacă nu complet, de aceste credințe și convingeri. Și ce denotă această observație? Chiar dacă ni se pare că nu este așa, această constatare simplă ne arată că suntem dependenți. Depindem de credințele și de convingerile noastre, dar și de persoana cu care ne identificăm și de nevoile, dorințele, poftele și obsesiile ei.

La prima vedere nevoile, poftele, dorințele și credințele și convingerile din care derivă sunt niște lucruri considerate normale, pe care le credem reale. Ținem cont de ele pentru a ne trăi viețile și a relaționa cu ceilalți. Fără să devină prea intense și să provoace probleme, sunt considerate niște lucruri normale pentru cei mai mulți dintre noi. Culmea este că cei care nu iau în seamă poftele, dorințele, plăcerile și credințele sunt considerați ciudați, dacă nu chiar anormali sau nebuni. Dar tot ciudați sau nebuni sunt considerați și cei care urmăresc cu frenezie să-și satisfacă poftele, plăcerile sau dorințele, precum și cei care sunt atât de obsedați de credințele și convingerile lor, încât devin periculoși. Atunci cine este nebun și cine normal? Nu cumva sunt simple etichetări bazate pe niște criterii relative greșite?

Ce sunt toate chestiile astea de care credem că depindem pentru a exista, supraviețui și trăi? V-ați pus vreodată întrebarea ce este o credință sau o convingere? Sau o poftă sau o obsesie? V-ați gândit vreodată dacă sunt reale? Ce sunt toate lucrurile astea de care suntem dependenți?

Să începem cu credința. De exemplu cu credința „creștinismul este singura religie adevărată”. Ce este „creștinismul” în realitate? Un cuvânt, o înșiruire de semne recunoscute fiecare în parte și legate de minte într-un lucru inteligibil: cuvântul. Creștinismul este un simplu concept, adică un gând și așa sunt toate celelalte cuvinte din afirmația de mai sus. Iar considerarea ei drept reală înseamnă credință, adică tot un gând. Asta ne demonstrează că credința este o simplă grămadă de gânduri. La fel este și convingerea și dorința și pofta și obsesia. Asta ne demonstrează că adevăratul nostru atașament este de gândire.

Dar ce putem spune despre persoana care se identifică cu aceste lucruri și este atașată de ele. Cât de reală este identitatea sa, dacă toate lucrurile cu care se identifică sunt simple gânduri? Și cât de stabilă este ea? Identificarea cu gândul este la fel de stabilă și de reală ca și gândul. Și gândul este real? Este stabil? Nu prea, nu-i așa? Dacă nu credeți, încercați să mențineți un gând mai mult de câteva secunde și să-l concretizați la fel cum o faceți cu un lucru obișnuit, pentru a vă convinge că este real. Adică, atingeți-l priviți-l, ascultați-l, gustați-l și mirosiți-l. Puteți să simțiți astfel un gând? Dacă nu, de ce îl considerați real?

Nu numai că suntem atașati de niște holograme sau fantome, dar și identitățile noastre sunt la fel de fantomatice, atâta timp cât ne identificăm și ne atașăm de ele. Asta ne arată că viețile ne sunt influențate de o criză profundă de identitate, fără să fim conștienți de ea.

Acum îmi dau seama că nu am fost niciodată persoana cu care m-am identificat în diferite situații. Nu sunt nici păcătos, nici virtuos; nici creștin, nici musulman; nici deștept, nici prost; nici gras, nici slab; nici rău, nici bun; nici iubitor, nici respingător; nici cult, nici analfabet; nici bogat, nici sărac, nici înalt, nici scund, nici iluminat, nici neiluminat. Nu sunt nici măcar numele cu care mă identific când mă prezint sau sunt strigat. Dacă nu sunt niciuna dintre aceste caracteristici sau etichetări mentale, ce sunt? Foarte ușor de răspuns, dar foarte greu de acceptat.

De obicei, considerăm că suntem aceeași persoană tot timpul, dar nu este nevoie de o cercetare prea atentă pentru a ne da seama că ne înșelăm. Identificările sunt numeroase, nu doar în decursul vieții, ci chiar de-a lungul unei zile. Când vorbesc cu copiii mei, adopt identitatea de părinte. Când vorbesc cu părinții mei o adopt pe cea de copil. Când vorbesc cu șeful o adopt pe cea de subaltern, iar când vorbesc cu subalternii o adopt pe cea de șef. Când mă refer la credință, mă consider un creștin, iar când mă gândesc la păcat mă consider un păcătos. Când vorbesc cu ceilalți despre ceva cunoscut, mă consider un cunoscător, iar când ceilalți îmi vorbesc despre ceva necunoscut, mă consider un necunoscător.

Identitatea mea se schimbă în funcție de conjunctură, de relație, de apreciere sau respingere, de credință, de evenimente, de amintiri, de speranțe, de asocieri și de multe alte lucruri, inutil de a le mai înșira aici. Și aceste identificări nu se opresc doar la cele din starea de veghe, pe care o considerăm viața reală. Ele apar și în somnul cu vise, unde pot fi mult mai numeroase decât cele din starea de veghe. Contraziceți-mă dacă vreți, spunându-mi că tot ce apare în vie este iluzie! Vă aduc aminte, că atunci când suntem în vis, el este la fel de real ca și viața obișnuită.

Singura stare în care nu îmi aduc aminte de nimic, nici de identificare, nici de atașament, nici de dorință și nici de frică este somnul profund. Este starea despre care nu pot să spun nimic. Singurul lucru pe care pot să-l spun despre ea este că nu am avut senzația că am dispărut în timpul ei. Despre somnul profund pot spune că nu există nimic, dar știu sigur că eu exist. Cum? Nu îmi dau seama, dar la trezire pot afirma că nu am dispărut odată cu celelalte lucruri. Și sunt sigur de asta, pentru că altfel nu aș fi putut afirma că nu a fost nimic de observat.

Ce legătură are somnul profund sau visul cu identificările și atașamentele ? Una foarte clară. În somnul profund nu există identități, atașamente sau obiectele lor. Iar în vis ele se manifestă, ca și în starea de veghe, doar că nu toate atașamentele și identitățile se perpetuează de la un vis la altul. Doar cele mai importante. Identitățile de făptuitor, simțitor, gânditor și beneficiar apar atât în vis, cât și în starea de veghe.

Chiar și aceste identități sunt generale. Cele specifice se pot exprima în felul următor:

– pentru făptuitor: „gătesc”, „scriu”, „conduc”, „lucrez”, „stau”, „meditez”, etc.;

– pentru simțitor: „mă doare”, „văd”, „pipăi”, „nu pot mirosi”, „nu văd bine”, etc.;

– pentru gânditor: „calculez”, „îmi imaginez”, „am hotărât”, „analizez”, „nu pot accepta”, „nu va ieși nimic bun din asta”, „am uitat”, etc.;

– pentru beneficiar: „sunt mulțumit”, „savurez”, „nu îmi place”, „sunt dezolat”, etc.

Aceste identități sunt specifice diverselor experiențe și nu se mențin. Ele se schimbă așa cum un actor își schimbă rolurile de la un film la altul. Sunt ca niște măști care se aplică peste aceeași presupusă persoană în funcție de modul în care mintea interpretează experiența.

Nici persoana nu este permanent aceeași. Persoana din momentul prezent se bazează pe filmele amintirilor evenimentelor trecute, iar ce va deveni pe imaginările situațiilor viitoare și a rezultatelor lor. Acestei persoane într-o continuă schimbare îi vom spune simplu „ego”. Este un fel de cameleon care se schimbă în funcție de conjunctură și situație. În unele cazuri este foarte greu de depistat, cum ar fi egoul „iluminat”, egoul „generos”, egoul „binevoitor” sau egoul „iubitor”. În astfel de cazuri este greu de depistat chiar și pentru ceilalți, darămite pentru cel dominat de un astfel de ego.

De obicei un astfel de ego, dacă este descoperit, ripostează brusc, încercând să-și apere invizibilitatea, putând chiar să devină agresiv sau să se închidă în el apăsat de deprimare. Sunt diferite moduri de reacție la aceste demascări, dar toate demonstrează că reacționează condiționat, lucru identic cu dependența. Este tot o căutare, în acest caz de disimulare a unui ego demascat. De multe ori, odată descoperită, o astfel de identitate falsă se transformă în alta, care va rămâne invizibilă și se va consolida, până când va fi, la rândul ei descoperită. Apoi, iar se va schimba și tot așa.

Dacă nu ne dăm seama ce sunt aceste fantome, ele vor continua să se consolideze și să se schimbe, menținându-și influența asupra noastră. Există o mulțime de tehnici și metode de eliminare a egoului, dar ele nu rezolvă problema decât temporar. De la o eliminare la alta, egoul va deveni din ce în ce mai subtil și mai greu de descoperit. Cât despre eliminare…cine elimină pe cine? Această încercare de eliminare înseamnă că apare un alt ego – eliminatorul – care îl va elimina pe cel vechi. Aceste metode și practici nu depășesc nivelul minții, ceea ce face ca ele să nu fie mai mult decât niște jocuri mentale.

Pentru a își pierde din putere și a se dizolva de la sine, egoul trebuie descoperit, cercetat și acceptat așa cum este. Fără să ne mai poată influența va dispărea de la sine. Numai că această abordare este dincolo de nivelul mental și nu poate funcționa decât dacă ne asumăm identitatea reală, singura care se menține neschimbătoare. Mai bine zis, non-identitatea, pentru că nu îi este asociat nimic, nici corp, nici minte, nici persoană. Este ființa noastră reală, lipsită de orice caracteristică; este liniștea deplină, acceptarea necondiționată, existența perpetuă și observarea permanentă. De aceea îi vom spune perspectiva observatorului neutru.

Puteți afla cum să adoptați perspectiva observatorului neutru n cadrul programului „52 de pași până la iluminare”. Amănunte despre program găsiți aici: https://nondualitatea.wordpress.com/2017/06/24/programul-52-de-pasi-pana-la-iluminare/

Pentru lămuriri suplimentare puteți să-mi scrieți aici:

non.dualitate@yahoo.ro

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s